26 aprilie 2024
Povestea florilor
Psihologul Barry Schwartz arată în teoria « Paradox of Choice » că suntem confruntaţi non-stop cu alegeri pe care trebuie să le facem rapid, şi că rezultatul e că ne petrecem tot timpul într-o stare de « pre-alegere », o zonă intermediară care e undeva în afara vieţii reale. În loc să fim cu copilul, suntem în minte cu patronul, sau cu colegul de la ora 5. Şi în loc sa fim cu patronul, suntem cu copilul. În loc să fim în trafic, suntem deja la film, sau în loc la film la suntem deja în trafic. O viaţă irosită deci din toate punctele de vedere. O viaţă furată. Mai ales când ai de-a face cu oameni, cu o iubită, cu un copil şi treci prin viaţa lor ca o fantomă care nici măcar nu ştie unde dispare atunci când dispare.
Cum am putea diseca acest proces de dizolvare a vieţii de azi, pentru a încerca să o refacem la loc?
Fight Club a fost minunat pentru că a dat lumii senzaţia că ar exista pe lumea asta un sport, nu doar fizic ci şi mental, făcut pentru a ieşi din clişee, din scenarii făcute de alţii, pentru a trăi apoi un scenariu făcut de tine. Ca un fel de Nietzsche care dă cu ciocanul pentru a vedea ce filosofie îi rezistă, Chuck Palahniuk a dat cu pumnul în vitrina anilor 90 pentru a vedea ce rezistă dintr-o viaţă în care stai pe WC şi răsfoieşti un catalog Ikea, cu întrebarea unică pentru ziua şi viaţa ta «Ce mai lipseşte pentru ca totul să fie perfect? ». Evident că o fericire care se peticeşte în Week-End era un drum ratat din start.
Azi, avem nevoie de un altfel de box. Un al doilea Fight Club. Nu e vorba doar de scenarii de viaţă, deoarece ceea ce Fight Club privea ca scenariul de « o viaţă » a devenit o ratare zilnică. Zilnic, avem sute de momente în care suntem în alt loc şi timp decât ar trebui să fim. Şi a devenit o lupta de clipă de clipă efortul de a fi acolo unde eşti, şi cu cine eşti!
Şi care e miezul acestei lupte? Vom vedea că e unul spiritual, care devine chiar religios.
Atunci când te bucuri de iubita ta, sau de fetiţa ta, dar cu coada ochiului te uiţi la ceas, la bani, la ce ai uitat azi din agendă, sigur că sunt exerciţii pentru a face două lucruri:
Aceste două puncte sunt ceea ce încercăm, dar nu iese, pentru că schimbările de program sunt mult prea multe. Iar şocurile emoţionale sunt şi ele mult prea multe.
Există creierul, mintea, care vede toate aceaste lucruri, şi nu le mai poate pune în ordine. Şi apoi există inima, afectul, care fuge după toate aceste bucăţi de viaţă, face Zapping între iubirea pentru copil şi stresul pentru o chitanţă. Şi ca paranteză probabil că de aceea suntem atât de obosiţi, pentru că azi consumăm triplă energie afectivă pentru a reuşi (deşi nu reuşim de fapt) să rămânem la nivelul de plutire referitor la lucrurile importante. Oamenii şi ideile la care ţinem.
A rămâne cu inima, cu iubita, cu copilul, cu prietenul, a nu lăsa mintea să plece de acolo unde eşti acum, presupune apariţia a ceea ce un american studios poate că ar numi al treilea creier, sau a treia inimă. O zonă din noi care riscă să rămână acolo. Ceva din noi care îşi ia acest risc, măcar pentru două minte mai stă cu persoana iubită, chiar dacă maşina poate să o ia pe arătaură, ca în Fight Club. O persoană care îşi ascultă inima, şi nu mintea, măcar pentru trei minute.
Şi încă trei. Şi încă trei. Şi încă două.
Acesta ar fi nu nou sport, spiritual, acela de a alege partea cea bună, de a alege să fii prezent complet omului de lângă tine, deşi asta pentru mintea ta pare o nebunie. Aici ar fi un nou Fight Club, un nou box care luptă împotriva minţii, care ea vrea să te extragă mereu în afară, departe, la un nou stres. Ei bine, tu rămâi.
Revin la cele două puncte de mai sus. Rezistenţa la acest stres cotidian nu duce la mari rezultate. Degeaba încerci să fii aici, dacă mintea ta pleacă. Şi degeaba ai organizat ziua de azi, dacă te temi pentru ce va fi diseară. Ceea ce poţi face, deci, e să inventezi o poveste pentru minte, să dai minţii ceva de mâncat, de ros, de făcut. Anume, credinţa că lucrurile vor fi totuşi Ok chiar dacă tu mai stai două minute atent doar la iubita ta, sau cu copilul tău. Acest pariu pe rezistenţa interioară şi invizibilă a universului, care te va ajuta, e un pariu care devine de-a dreptul religios. Spiritual, şi religios. Şi, e un drum bun pentru minte. E un antrenament pozitiv: nu mă mai gândesc să rezist vieţii din jurul meu, ci în mod pozitiv lupt pentru viaţa din inima mea, şi cred în noua mea credinţa, anume că universul, sau Dumnezeu, vor aranja bine lucrurile pentru cei care privilegiază pe lumea asta prietenia mai mult decat stresul.
Iată un nou box, un box făcut cu inima dar şi cu mintea, cu care lovim şi cu inima dar şi cu mintea, şi prin care ne luptăm cu tot ce vrea să ne extragă din propria noastră viaţă. E un antrenament pozitiv pentru că are doar meciuri câştigate. Orice seară cu colegii, orice ceai cu iubita, orice joc cu copilul, sunt o victorie mai mare decât toată viaţa, împotriva oceanului sau deşertului de stres care ne înconjoară. Orice lovitură în acest box al inimii e un nou meci, şi meci după meci mă bucur pentru un punct pentru inimă mai mult decât pentru orice alt sport pe care l-aş putea juca. Sporturile de carieră, de performanţă, nu se termină niciodată. Sportul de a rezista cu cei dragi sau cu ideile tale şi a nu ieşi de pe terenul inimii tale, începe în orice clipă de la zero şi pentru fiecare moment în care îl joc nu pot să fiu decât câştigător.
Iar credinţa oarbă în valoarea durabilă a inimii şi a familiei şi a prieteniei şi a alegerilor mele din inimă este singurul sport care mai merită jucat, până la urmă. A întări această credinţă, iată sportul zilnic. Pentru că până la urmă cam toate se rezolvă pe lumea asta, adică cele care ne stresează. Şi atunci, nu merită o viaţă în care zilnic pariezi pe prietenie şi pe dragoste, folosind stresul înconjurător ca decor pentru antrenamentul tău din inimă, mai degrabă decăt să laşi decorul înconjurător să îţi fure, zilnic, zi de zi şi oră de oră, tocmai ceea ce ar face să merite viaţa asta murdară şi necinstită ?