Cât durează o căutare spirituală? Povestea drumului de la "Întrebare" la "Răspuns"

5 septembrie 2012

Mulţi trec printr-o perioadă în care caută răspunsuri, pun întrebări despre viaţă, încetul cu încetul toate astea iau forma căutării unui „Răspuns” cu R mare, chiar dacă asta e valabil doar pentru un anumit profil de oameni. (Unii vor spune că mereu găsești răspunsuri, că nu e bine să fii absolutist, etc, sunt de acord, aici scriu pentru cei care își vizualizează viaţa ca o căutare a unui Răspuns bine definit).

Filmul Matrix 1 e bun ca scenariu pentru că prezintă foarte bine traseul de la întrebare la răspuns. Întrebarea e doar o cale, răspunsul e o destinaţie. Iar destinaţia e mult mai mult decât calea până la ea.

Ideea e că pe parcursul întrebării (care devine nu doar o întrebare ci un drum lung și concret) căutăm de fapt efecte, nu cauze. Căutăm rezolvarea întrebării mai mult decât găsirea Răspunsului. Resimţim singurătate, angoasă, sau indecizie și atunci căutăm pace, liniște, fericire. Dificultatea jocului este să facem „totalul mic” (suma lucrurilor pe care le simţim, presimţim sau ne lipsesc) pentru a trece apoi, mult mai important, spre „totalul mare” – acel lucru, om, obiect, loc care ne atrage din viitor fără să îl cunoaștem încă. Şi care e mai mult decât totalul celor cerute, dorite, sperate.

În Biblie vedem o evoluţie la capitolul “descoperire”: cereţi și veţi primi (oarecum ceva exterior, să zicem, ceva definit). Apoi “caută și vei găsi” - cu ochii, pe drum, caută și vei zări ceva important pentru tine. Iar la final avem „bateţi și vi se va deschide”. Aici e ceva mult mai concret, intri cu totul undeva. Asta ar fi imaginea destinaţiei, un loc unde intri cu totul. Un loc unde te oprești cu totul.  

Iată de ce după o perioadă de căutare, după ce ai descoperit unele lucruri și ai mers pe drum, deci ești înaintat și aproape rezolvat, de fapt nu ești încă rezolvat deloc, ești doar foarte aproape. Iar Paul Coelho are acel pasaj din Alchimistul (una din cărţile lui OK) cu „înaintea răsăritului noaptea e cea mai neagră”. E o periodă în care, deși ai mers foarte departe și ai adunat și zărit lucruri frumoase, de fapt ai impresia că nu ai adunat încă nimic. „Totalul mic” al descoperirilor tale nu a devenit încă „Totalul mare”, rotund, care ar trebui să fie simplu, clar, și nu doar o sumă de lucruri adunate cap la cap.   

Să ne gândim la imaginea celor trei magi care merg călăuziţi de stea spre Bethleem. Trec prin deșerturi și orașe și împărăţii: de la un popas la altul, vorbim de înaintare, dar logica drumului nu are legătură cu logica destinaţiei. Steaua se va opri desupra unei margini de oraș, pe câmp, unde e un staul cu animale. Cine și-ar fi imaginat asta?

Prin urmare, ideea ar fi că finalul unei căutări despre mine, sensul vieţii mele și lucruri din acestea e cel mai greu, în sensul de foarte greu de definit. Atunci când plec la drum e mai ușor să deschid o nouă etapă, dar spre final trebuie să schimb logica: indiferent ce lecţii mi-a oferit drumul, lecţia finală a drumului e să renunţ chiar și la lecţiile mele. Destinaţia e mai mult decât o lecţie, e ceva concret: un om, un job, un loc, o casă, o ţară, o casă la ţară, o noua relaţie potrivită, etc.

Iar efectul pe care îl are destinaţia faţă de drum e un efect de „după colţ”. Merg mult, merg departe, am impresia că știu direcţia, dar asta e doar impresia de călător. Impresia celui care va ajunge e diferită: dau colţul a tot ce știu, mai dau un colţ și brusc pe o stradă lăturalnică o să descopăr o priveliște la care nu m-aș fi gândit niciodată.

Cum se face trecerea de la călătorie la destinaţie, cum știu că am mers destul de mult pentru ca acum să nu mai am nevoie decât să aștept să zăresc locul unde trebuie să intru? Locuri sunt destule pe lume, logic ar fi să pot călători la nesfârșit. Cred că criteriul îl dau propriile mele puteri, resurse, propria mea poveste interioară. Atunci când ajung “la limită”.

Dar limita nu e neapărat ca în Fight Club sau Alchimistul, momentul în care simţi că nu mai poţi, pentru că… mereu se poate merge mai departe în sentimentul de “nu mai pot”.

De fapt limita ar fi în sens pozitiv, de “finalizare”. Atunci când am făcut o călătorie completă prin mine, am închis niște cicluri și întrebări din zona “totalul mic”, mi-am făcut deci datoria să zicem faţă de mine, atunci se leagă lucrurile și în afara mea.

Treaba asta nu poate fi măsurată sau argumentată statistic, dar am auzit de asta la unii și alţii și mi s-a întâmplat și mie, oarecum mai bine și mai frumos decât în filme. Atunci când mi-am făcut temele, lecţiile și am terminat de construit ce puteam eu construi, lucrurile s-au limpezit brusc și în afara mea, și am găsit tot ce îmi doream să întâlnesc. A fost momentul în care am știut că, din punctul meu de vedere, am terminat ce aveam de terminat sau mai degrabă de de pregătit. Practic în aceeași zi, sau în trei–zece zile, am găsit și Răspunsul, brusc, după ani de zile de călătorie de unul singur.

 Şi de aceea pot scrie din când în când despre aceste lucruri. Dacă simţi că ai o Întrebare, va fi și un Răspuns. Dar nu e un răspuns logic. E o destinaţie, tot ce ai de făcut este să te lași condus de Întrebare, dar nu în mod logic. Mai mult contează proiecţia întrebarii, din mintea ta, pe un drum concret. Vezi unde te duce întrebarea, pas cu pas, și în timp ea va deveni un drum. Odată ce a devenit un drum, cu o hartă plină de întâlniri, etape, eșecuri, lecţii și sucese, în mod normal nu mai e mult până ce vei putea face “totalul mare” al drumului. Adică vei trece de la stadiul de drum la stadiul de destinaţie.

Sigur, acel “nu mai e mult” eu l-am auzit la un moment dat, și a fost un moment în care eram sigur că așa va fi. De fapt au mai trecut 12 ani și mereu avem sentimentul că “nu mai e mult”. Totuși, nici un pas pe acel drum, al meu de exemplu dar și al celor care au ajuns undeva, nu a fost absurd sau inutil.

Postat in

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© Copyright Orasul Albastru 2015