Cum scăpăm de uzura din cuplu pentru a regăsi inocenţa

17 februarie 2023

Timpul uzează, aduce fricţiuni. Mă uit în jur, mă uit şi la mine. Cuplul fericit poate că există dar cuplul pe care să nu îl doară ceva nu prea cred că există. Sunt mai multe de zis aici, o să aduc o perspectivă cu puţin import din teologie, dar care mi se pare mie genul de soluţie care merită aplicată dincolo de diverse tehnici de moment.

Mai întâi, trec cinci, zece, 15 ani de cuplu, şi apar zone de luptă pentru putere, şi certuri sau tensiuni, etc. Deja o observaţie: multe cupluri pe care le văd cu mari certuri ar fi putut totuşi evita o stare de tensiune generalizată. Sunt mulţi oameni frumoşi, care încep bine sau oricum încep un drum, şi în timp iese prost. Nu ştiu dacă e vina cuiva, vin cu o observaţie că, din pdv. teologic şi al creştinismului, unele lucruri nu ar trebui să existe. De exemplu, Aristotel spunea în viziunea lui de filozof că bătrâneţea şi moartea nu sunt normale, nu au o explicaţie naturală. Omul e spirit unit cu trupul, deci moartea şi boala nu sunt normale pentru el. La fel, “cei doi au trăit fericiţi pentru restul vieţii” ar trebui să fie legea şi nu excepţia. Dacă nu e, înseamnă că ceva e stricat pe lumea asta, iar teologia numeşte asta misterul răului.

Nu mă întind aici, dar pun perspectiva asta mai largă: nu orice se rezolvă pe planul unde e problema, unele probleme trebuie privite mai de sus. Să revenim la cuplu: de la un punct încolo, există resentimente, revendicări, frustrări, şi se intră într un cerc vicios sau mai precis într-o logică de escaladare. Oricum ai face, eşti într-o luptă de putere, de calcule despre ce a făcut celălalt şi ce ai făcut tu. Conştient, inconştient, afectiv sau altfel. Problema celor care se despart e că nu opresc escaladarea asta, deşi de multe ori în sinea lor ar fi dorit să o facă sau ştiau bine că obiectul certei respective nu e ceva esenţial pentru relaţia aşa cum era ea, cu istoria ei. Practic, concretul preia controlul asupra spiritului şi asupra persoanelor. Devenim spectatorii unei piese de teatru în care se întâmplă chestii, dar noi ca persoane prezente în relaţie nu jucăm de fapt, suntem jucăria unor condiţionări şi evenimente materiale, contextuale.

De la un moment încolo, se pune problema să ieşi din cercul ăsta vicios. Sau, să nu intri deloc, zic psihologi ca Yvon Dallaire, care vede cuplul fericit ca pe cuplul în care cei doi nu se compară, privesc mereu “Totalul”, pe “Noi” şi nu cât a făcut fiecare. Dar dacă ai intrat în cercul vicios, ce faci?

O să amintesc o disticţie: între om (persoană) şi activităţile sale. Distincţie care în teologie apare ca “Păcătosul şi păcatele sale”. Se zice ca Dumnezeu iubeşte iubeşte păcătosul dar nu păcatele. Dar iartă şi pe păcătos şi pe păcate. Pe scurt, o să merg pe structura P (persoana) şi A (acţiunile sale) Actiunile A, care intră in contradictie cu acţiunile mele, ma împiedică să mai văd persoana P. Oricat se fac negocieri etc, ceva de la un moment incolo nu mai merge. Nu îl mai văd pe P aşa cum era la început, ceva se uzează, dar asta doar pentru că nu mai pot ridica ochii de la A(cţiuni) la P(ersoană).

Tensiunile la nivel de activitati/actiuni sunt mereu răspunsuri, calcule despre “ce a facut celălalt”. O soluţie pe care o propun şi care e normală până la urmă într-o ţară creştină este pur şi simplu iertarea. Indiferent cine a avut dreptate sau nu, cine e de vină sau nu, ma apuc şi iert pur si simplu ceea ce mă doare. A. Iert acţiunile A ale celuilalt. Nu iert persoana, pentru că Persoana de fapt o iubesc, iert acţiunea care mă deranjează.

Creştinismul asta propune, “Si ne iartă nouă greselile, aşa cum si noi iertăm greşiţilor noştri”. Si miezul Noului Testament este despre “Fiţi milostivi aşa cum Tatăl vostru milostiv este”.

De ce e bună iertarea? Pentru ca îl blochează pe celălat, care se aştepta la o reacţie. Tensiunile se alimenteaza una pe alta, în spirală. Dar cel care iartă iese din spirală. Aşa cum cei din închisori îi blocau pe cei care vedeau că nu reacţionează sau chiar iartă. Ca Ghandi sau alţii care au trăit non-violenţa.

Ce e minunat în iertare? Că iertarea poate ierta orice. De obicei când ne explicăm problema în cuplu, şi de ce avem dreptate, ne rămâne încă şi încă de demonstrat că avem dreptate. De multe ori, e posibil să avem dreptate. Dar, iertarea are un credit nelimitat. Poţi ierta orice, chiar dacă ai dreptate în ce spui sau chiar dacă nu are dreptate celălalt. Treci peste. Iertarea şterge chestia pentru care aveai dreptate.

Sigur, se ştie că a ierta nu e a uita. Iertarea înseamnă că rămâi treaz cu mintea, vezi situaţia, dar adaugi din inimă. Inima vine şi iartă. Si tot iertarea aduce ceva ce o ceartă pierduse: inima. Certurile merg tot mai mult spre o comunicare raţională. Discutăm, negociem. Dar, pe drum, din prea multă dreptate, ne pierdem inima.

E povestea fariseilor şi a lui Isus. A ochiului pentru ochi care trebuie depăşit de milostivire. A singurei puteri adevărate din lume, care este aceea de a ierta. Oricine se poate certa. Nu oricine poate ierta. Totuşi, soluţia e la îndemână, gratuită, şi cu efecte imediate: odată ce ierţi, o pace care nu era în program vine imediat. In inimă, şi apoi şi în relaţie. Chiar dacă numai inconştient, celălalt simte că ai trecut la o altă viteză.

De fapt, tensiunile într-un cuplu sunt ca un tren din care e bine să sari la timp, pentru că va ajunge mai devreme sau mai târziu într-un zid. Iertarea, sau soluţii de acest fel, permit să sari din tren. Până la urmă, aşa salvezi relaţia.

La fel cum e cu condusul, când văd vreun şofer care îmi ia din banda mea, am tot cheful să intru puţin în el. Dreptatea e cu mine. Dar, cum zice proverbul, “mori cu dreptatea în braţe”. Sau, în relaţie, mori singur.

La fel ca Satana, de fapt. De ce s-a izolat îngerul cel mai frumos? Nu a fost o luptă directă cu Dumnezeu, pentru că e prea deştept un înger ca să facă asta. Lupta s-a dat pe o acţiune anume a lui Dumnezeu. Satana nu a acceptat planul lui Dumnezeu de a crea nişte fiinţe inferioare, oamenii. A vrut să arate că Dumnezeu nu a avut dreptate să facă acţiunea A. A fost o luptă, între cine şi cine are dreptate. Oricine ar câştiga o astfel de luptă, relaţia dintre cei doi nu mai există.

O relaţie există atunci când sacrifici, (sigur nu în orice zi şi permanent) dreptatea pentru relaţie.

Si, sa revenim: dacă ierţi acţiunile A de azi ale partenerului, atunci regăseşti partenerul într-un stadiu mai puţin intoxicat şi uzat, şi poţi să regăseşti mai uşor legătura cu începutul, cu primele acţiuni, alea inocente şi pline de speranţă. Pentru că problema e că din prezent, atunci când Persoana P e învăluită cu totul în acţiunea A care te enervează sau te obsedează, nu mai poţi reveni la persoana P care era atunci când totul era o privire curată şi spontană. Dar iertarea are fenomenul ăsta magic: rupe puţin legătura între persoană şi acţiunile ei. Desface puţin legătura. Eliberează privirea, şi poţi reveni în timp, sau în interior. Poţi regăsi omul dincolo de ce face, a făcut, partea de copil să zicem a omului care e dincolo de chestiile care pentru noi, zi de zi, din nimic devin importante, dar nu sunt.

Si descoperi atunci că poţi trăi o viaţă întreagă condus de logica dreptăţii, care priveşte acţiunile. Sau, cu puţin noroc care e mai mult ajutor de sus de fapt, poţi intra in altă logică, care se eliberează mereu de ce se întâmplă pentru a păstra persoanele. E logica micului Prinţ: esenţialul nu se vede cu ochii (deci cu mintea) esenţialul se vede cu inima. Odată ce prinzi logica inimii sau a persoanei, te eliberezi, eşti mai împăcat, şi îţi dai seama că dincolo de cine avea dreptate, în mod evident greşeai (şi tu, şi celălalt). Dreptatea nu e totul în lumea asta, şi mai ales nu are dreptul să devină totul. Lumea asta nu e ţinută în viaţă de dreptate, ci de alte lucruri, mai frumoase decât dreptatea, dar care nu au o gură atât de mare şi de gălăgioasă ca dreptatea, şi pot muri înăbuşite. Mai trebuie şi puţină tăcere adevărată pentru ca să regăseşti, prin iertare, echilibrul ascuns al unui cuplu, al unei familii.

Dar odată ce faci pasul şi ai curaj să treci dincolo de "partea întunecată a forţei", care e dreptatea cu orice preţ, ceva se rearanjează. Încet sau repede, răul se va fisura singur. Pentru că tentaţia dreptăţii - care e tentaţia de a instaura dreptatea cu orice preţ peste tot -, dispare atunci când te trezeşti la realitate: dreptatea nu e totul în viaţa de relaţie.

La mine a funcţionat. Succes.

Desen: Jeanne Cosmovici - Familia iarna.

Postat in ,

2 comments on “Cum scăpăm de uzura din cuplu pentru a regăsi inocenţa”

  1. I have to get across my affection for your kind-heartedness in support of those individuals that need help with this one question. Your real commitment to passing the message across came to be extraordinarily effective and have continuously made professionals just like me to arrive at their pursuits. Your personal helpful tutorial entails this much a person like me and especially to my fellow workers. Thanks a lot; from everyone of us.

  2. I am glad for writing to let you understand what a extraordinary encounter my friend's girl went through reading your site. She picked up several issues, most notably what it's like to possess a wonderful coaching character to get a number of people just know a variety of advanced issues. You undoubtedly did more than people's desires. Many thanks for distributing these essential, safe, explanatory not to mention easy tips about this topic to Julie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

© Copyright Orasul Albastru 2015