Terapie de şoc: cum scapi de stres în trei ore

Sunt mai multe lucruri de spus despre stres, mai întâi ar fi de zis că nu stresul e marea noastră problemă zilnică ci mai degrabă anxietatea difuză care umple orice moment al zilei. Anxietatea privind viitorul, profesia, sănătatea, conturile bancare, criza mondială şi formularele pe care le poţi completa greşit.

Pentru acest articol, o idee năstruşnică dar care poate să ajute în unele cazuri, măcar pentru ceva timp. Trei ore separate, se pot face în zile diferite, sau cel mai bine în Week-End-uri separate.

Prima oră: faci o plimbare până la Spitalul de Urgenţă. Poţi face asta la orice oră din zi, chiar şi noaptea. Stai acolo puţin şi te uiţi. Vezi oamenii care ajung acolo, alergătura doctorilor şi alergătura celor de pe salvări. Aşteptarea familiilor, telefoanele disperate, aparatele care bip-uie mereu, mereu, bătrânii care nu mai aveau de mult putere să trăiască. Ieşi afară la munţii de chiştoace din scrumierele murdare unde sunt cei care aşteaptă veşti. Şi simţi acel fior care se citeşte în unele priviri, sau îţi aduci aminte de moleşeala care te cuprinde când ai un accident, o fractură, o lovitură: tot restul cu temene limită şi probleme interpersonale dispare ca un mare fum şi ca un mare banc prost inventat de nişte adulţi care în timp au devenit mai penibili decât nişte copii.  

A doua oră. Faci o plimbare până la unul din penitenciariele din Bucureşti. Eu am fost de mai multe ori, prin nişte asociaţii care acordau asistenţă pentru deţinuţi. Laşi la poartă acte, chei, cam tot, treci printr-un tunel sub pământ şi apoi ajungi la camera de vizite. Stai, te uiţi, oameni care nu pot ieşi pot ieşi de acolo, nu pot cumpăra un ceai verde sau un tricou atunci când au chef, nu pot face doi paşi dincolo de gardul închisorii.

Iar când ieşi de acolo, te bucuri de orice fir de praf ridicat de maşinile murdare care trec pe şosea, de orice căţel jegos care se plimbă pe lângă tine, orice copac lângă care poţi să te trafi să bei o gură de suc. Apreciezi libertatea de a merge frumos la birou, chiar dacă şeful e prost sau colegul e enervant, chiar dacă e înghesuială în metrou - dar măcar eşti liber să o iei la dreapta, la stânga, să respiri stradă după stradă, să mergi să cumperi un covrig şi să te uiţi la nori, dacă aşa ai tu chef.  

A treia şi ultima oră, în cimitir. Te plimbi, te aştezi pe câte o bancă, citeşti textele scrise de unii sau alţii pe morminte. Citeşti, citeşti. Încetul cu încetul apar două mari categorii de texte care sunt cumva “testamentul” cimitirului pentru cei vii.

Mai întâi, faptul că orice efort, cel mai mare proiect din lume chiar, e iluzoriu, va trece, iar oamenii trec precum florile: azi sunt, mâine nu mai sunt. Realizări, planuri, proiecte, totul e atât de puţin important, până la urmă. Citind funcţiile, realizările, eforturile celor care au murit, îţi dai seama că nimic nu e sută la sută important. Chiar dacă în publicitate de exemplu dead-line-ul pare sută la sută important, sau ziua evenimentului e sută la sută importantă în PR, ei bine nu, acolo nu e totul, mai e ceva.

Dar ce e important? A doua parte din majoritatea textelor din cimitir ne învaţă că cel plecat ne lipseşte. Asta e singura, marea şi adevărata problemă. Era iubit, era un om bun, un părinte bun, era o soţie bună. A plecat brutal sau mai târziu dintr-o lume de dragoste şi prietenie. Asta ar fi important.

Viaţa de azi ne duce tot mai mult spre o stare de singurătate metafizică: atunci când ai prea multe de făcut, eşti prea stresat, înainte de a găsi strategiile de reducere a stresului, trebuie să observi ceva mult mai primejdios, dar uşor de trecut cu vederea: eşti preocupat să rezolvi chestii, sarcini, telefoane şi uiţi că nu eşti singur, că sunt oameni pe care îi iubeşti şi că sunt oameni care te iubesc. Uiţi că acel stres e cadoul de care îl faci celor pe care îi iubeşti pentru ca să le fie bine. Şi uiţi că cei care te iubesc nu cer de la tine performanţă, să câştigi un interviu sau să predai la timp un proiect: te preferă pe tine, aşa cum eşti,

Întreg, liber şi alive!