Cum scrii într-o noapte ce trebuia să scrii într-un semestru

Acest articol e versiunea despre scris a celor cu « ultima noapte de examen » şi « nopţi albe de sesiune », care sunt despre învătat.

Acum vorbim despre referat, licenţă, despre text deci. În principiu un text care trebuie să aibă mai mult de zece pagini e ceva imposibil de scris într-o noapte, ca să arate bine şi să şi sune corect. Totuşi, uneori asta e situaţia la care ajung unii.

Ei bine, la fel ca pentru situaţia în care ai pentru învăţat doar o noapte, mintea se blochează, imaginaţia mai ales se blochează. Mintea poate că merge încă, dar imaginaţia e blocată. Aici e sofismul şi dificultatea. Imaginaţia e intermediarul inevitabil d0intre senzaţii şi gânduri, dar şi emoţii, cf. Aristotel. Iar imaginaţia speriată blochează atât munca concretă de a scrie, cât şi pe cea intelectuală de a gândi. Mintea, în sine, mai prinde idei, dar imaginea totalităţii cursurilor, sau a paginilor de scris, a tot ce ar putea profesorul să te întrebe sau să vadă în cei ai scris, te blochează. Ce e de făcut?

(Ca o paranteză: dacă în situaţia de învăţat în urgenţă ar fi un adevăr? Ar fi acela că există un barometru inconştient în noi care aparent ne duce spre marginea prăpastiei, spre un risc mult prea mare pentru un timp atât de scurt, dar poate că ceva din noi ştie ce face. Poate că avem o doză de informaţie, un arc ascuns în suflet, un puzzle de scos din noi înşine, ceva care iese aşa, în ultima noapte, pentru că altfel… tot la fel ar ieşi. E doar o pistă de lucru.)

Oricum, e firesc să te blochezi. În sens strict, dacă ai fi extrem de detaşat de propria imaginaţie, ai putea lucra « întins », non stop, ore întregi. Dar, din păcate, avem şi nevoie de imaginaţie. Nu o putem pune între paranteze. Şi e foarte greu să o folosim doar aşa cum vrem noi, ea mobilizează imediat nu doar creativitate, ci şi frici.

Eu vad doua solutii. 

Mai intai, dacă ne gândim la distincţia de mai sus între munca concretă de a scrie pe Word şi cea mai intelectuală de a citi şi alege texte, avem de fapt două momente. Unul activ, altul pasiv. Eşti activ când mai repari o notă de subsol şi mai traduci un pasaj. Şi eşti pasiv când mai citeşti un capitol de pe net sau dintr-o carte, şi mai extragi o idee. Frica, dacă ne gândim, vine mai ales din imaginea a cât mai e de citit, cât ar mai putea fi de citit. Mai vine şi din acea trecere de la o idee la alta, de la un pasaj la altul, şi uiţi să aduci următoarea idee în textul tău care aşteaptă.

Prin urmare, trebuie o alternanţă constantă între textul de scris şi materialul de luat din carte. Iar punctul de plecare şi la care te întorci e textul, nu cărţile sau PDF-urile. Textul te linişteşte, pentru că e concret, şi îţi arată pasul următor, litera următoare de scris, nota de subsol care lipseşte. Practic, trebuie să fii mai mult pe textul de scris decât în cărţi. Iar în cărţi stai atâta timp cât ai ales o nouă idee, nu mai mult. Odată ce e prea mult, revii la text cu noua idee.  

Alternanţa scris – idei, odată ce nu mai ai de luat nimic din cărţi, vine la nivel de text. Pui cu o culoare un text foarte neclar şi netradus, care trebuie corectat gramatical, şi cu o altă culoare un text care déjà merge, şi care trebuie citit la nivel de idei şi structură. Atunci la fel, 20 de minute lucrezi texte brute, 20 de minute citeşti texte care mai mult trebuie citite decât corectate. Iar alternanţa între ceva şi altceva trebuie completată cu pauze de sport sau relaxare, al treilea element. De fiecare dată când te blochezi, mergi în faţa casei cinci minute.   

Partea a doua a discuţiei este ce pui în text. Şi de ce revii la scris, după o ţigară. Simplul fapt că trebuie să scrii 20 sau 40 de pagini nu mai e suficient ca motivare, după un nivel de stres. Nici obligaţia de a termina până mâine sau diseară. Trebuie nişte motivaţii mai puternice, iar acestea sunt cele legate de adevăr. Adică, în subiectul tău sunt nişte informaţii interesante, adevărate, poate utile altora, poate neştiute de oricine, pe care le-ai descoperit sau le ştii. Ceva de nerefuzat şi ceva de neocolit. Acelea, trebuie să le scrii.

Te gândeşti deci că pui în acel text lucrurile care merită. Şi orice autor sau orice subiect are nişte idei forte, şi nu doar ideile: povestea, story-ul. Uneori, să construieşti foarte bine story-ul unui subiect, să fii mulţumit de modul în care ai legat cele cinci puncte principale, susţine tot restul lucrării, tot restul informaţiilor, tot restul efortului.

Adevăr, informaţie interesantă, ceva care mă mulţumeşte. Ceva de care sunt mândru deci. Din cele 20 de pagini, sunt poate cinci idei principale de care sunt mândru, iar ele, ordinea lor, modul în care ele curg şi se susţin, mă ajută să trec şi prin restul textului.

Să fiu mândru, sau mulţumit. Acesta e al doilea secret, zic eu. Problema cu un deadline e că sunt obligat să fac pentru altul, sau pentru că zice altul. Iar omul lucrează mai degrabă dacă are sentimentul că cineva a avut nevoie de el, că e responsabil de ceva greu şi ceva ce doar el poate face, că are o misiune, mai altfel spus. O muncă făcută pentru altul şi pentru un scop care nu mă interesează e foarte greu de făcut. Deci, să regăsim sensul misiunii,  a ceva ce doar eu pot face. In cazul unui text, modul în care voi pune sau aranja niste idei principale e suficient, mă bucură, sunt mulţumit de ce a ieşit, şi atunci înghit şi restul de « bucătărie de text » care altfel devine mult prea apăsătoare.

Rezum:

- alternanţă foarte frecventă, chiar la sfert de oră, între « scris brut » şi « citit sau aranjat idei »,

- alternanţă foarte frecventă între lucru şi sport sau plimbare- relaxare,

- şi revenirea frecventă la un story de bază care mă satisface chiar dacă restul lucrării nu mă prea pasionează.