Curajul luminează

E greu de spus cât de postmodern este acest gând al Monseniorului Ghika, „le courage eclaire”.

De obicei curajul ţine de sfera voinţei, a afectivităţii. Si tot de obicei, această sferă nu are puterea de a lumina, ci doar de a urma lumina. E imaginea lui Schopenhauer pe care o învaţă liceenii în manualul de filozofie: voinţa e un om puternic care duce în spate un slăbănog - inteligenţa, cunoaşterea.

Ei bine avem aici o inversare, care se explică în condiţii de mare mobilitate a vieţii. Dar şi în condiţiile unei viziuni a lumii în care dinamica, dăruirea de sine, devine mai importantă decât structura, aşa cum reiese din gândurile Monseniorului. Despre filosofia de viaţă a Monseniorului mai am de studiat. Dar pot arăta pe scurt că citatul de mai sus este plin de lumină pentru acest moment al vieţii sociale şi globale.

Atunci când totul se schimbă, când contează mai degrabă adaptarea la schimbare şi menţinerea unei poveşti de viaţă in mijlocul unei furtuni (a unei lumi lichide, cum spunea un sociolog), ei bine la un moment dat voinţa şi inteligenţa devin la fel de utile şi se pun alături, în rând în fata realităţii. Faci pasul următor, cu curaj, şi se luminează şi ce ai de făcut apoi. Acţionezi orbeşte, şi apoi refaci hărţile. Faci paşi unde poţi, când poţi, la fel ca în zăpada mare. Înaintezi ca într-un no man’s land sau ca într-un joc video şi apoi vezi, la final, ce ai găsit, ce stradă ai pus pe GPS-ul vieţii tale. Cu cine te-ai luptat în întuneric.

Categoriile nu dispar, adică e vorba tot de inimă şi raţiune, sense and sensibility, dar ordinea pe care o ştim e amestecată, inversată, rearanjată. Sigur că Iacob a luptat la un moment dat cu îngerul, noaptea. De ce oare azi lupta nu ar fi ziua, pe stradă? De ce oare viziunea pe care o avem despre lume nu se poate modifica deşi rămân aceleaşi categorii şi sentimente umane? Ne luptăm ziua, în întunericul haosului postmodern, pentru un semn. Pentru încă un pas. Puterea pe care o avem disponibilă, cea de a avea curaj pentru următoarele cinci minute, e tot ce avem. Nu mai putem face planuri. Dar acel curaj, mic, alături de încrederea în soartă sau în Providenţă, devine lanterna noastră în bezna zilei.

Dumnezeu a murit, zicea Nietzche, dar toată lumea înţelege bine că de fapt l-am pierdut noi mai degrabă decât a murit el şi despre asta vorbea, direct sau indirect, Nietzsche, cel care a rămas mereu tânăr în inima lui. Si acum am vrea să îl găsim pe Dumnezeu, dar am creat toate condiţiile unei vieţi fără Dumnezeu, şi aici nu mă refer doar la religie, ci şi la ordine. Am creat niste zile în care navigăm între trupuri în aerul îmbâcsit al metroului, citim nişte stiri pe care nu le mai putem schimba ci doar privi de departe, am creat o lume care îşi devorează viitorul ca o gaură neagră, o lume fără acces la viitor. O lume fără viitor e o lume care trăieşte în noapte. Nu doar ca religie, ci ca reflexe vitale, ca psihologie de bază a omului care vrea să işi ordoneze timpul, pauzele, speranţele. În secunda în care nu mai avem viitor, ne rămâne să supravieţuim clipei.

Si deci acest citat este deosebit de postmodern. Într-o lume în care marile naraţiuni moderne s-au prăbuşit, doar micile lumi personale mai au sens. Si au sens puse una lângă alta, nu la pachet. Doar una lângă alta.

Mai mult, doar micile bucati de viata curata mai au sens. Puse una langa alta. Lumina nu mai există din afară ca o speranţă dinspre social, ci dinăuntru. Avem lanterna in noi, ea ne luminează pasul următor. Cu curaj, curajul ne luminează pasul următor.

Ceea ce înseamnă că seara, nu ştim care va fi planul zilei de mâine. Dar, avem încredere că o să rămânem pe poziţii. Era, da, poziţia Monseniorului, pentru care societatea nu se poate schimba prin legi, ci doar atunci când oamenii se schimbă pe ei din interior (fără a nega importanta legilor). Iată că la începutul secolului XXI, la capătul unei evoluţii, ajungem undeva înainte de Schopenhauer: trecem prin viaţă cu speranţă doar dacă ne lăsăm ghidaţi de un singur lucru, de curajul de a rămâne om, un om pe poziţie. Acest tip de viaţă nu e doar o viaţă a unei elite, devine şi singura şansă de a avea o viaţă organizată.

Seara, pe balcon, există pace, o pace şocantă, neaşteptată: o viaţă organizată de şansa de a rămâne om, şi atât. Fără alt plan de rezervă.