De ce încerci să te schimbi ani de zile… și reușești doar la un moment dat?

“Nu pot să-mi schimb viaţa: să renunţ la o relaţie de toată jena, să vorbesc în public, să mă las de fumat, băut sau droguri, să cuceresc o femeie (sau un bărbat), să îmi dau demisia”,… mă rog tot ce îmi propun de luni sau ani de zile. Nu pot eu face asta? „Ba da, tocmai eu pot”.

Unii ar zice că „doar eu pot”. Sau că “nimeni nu poate face asta în locul meu”. Sau încă “Spune pot și vei putea”. Dar e ceva mai mult: trebuie să apară sentimentul „Ba da, tocmai eu pot”.

Vine un moment în care treci de la „Nu pot” la „Ba da, tocmai eu pot”. Care e diferenţa?

Diferenţa e că a trecut timpul de maturizare a sentimentului și a imaginii de sine. A trecut timpul în care de la ce pot face, concret, am ajuns la sentimentul de personalizare, de istorie personală: “Eu (cu accent pe Eu) vreau și pot să fac asta”.

Un preot spunea cuiva un sfat care mi se pare foarte interesant, genul de sfat mai rar citit prin ziare. Persoana respectivă se plângea că are sentimentul că nu evoluează, iar preotul i-a spus că nu mereu avem acest sentiment, deși noi ne schimbăm, evoluăm. Doar uneori, privind în spate, simţim că ne-am schimbat, în unele momente, ca și cum mergem prin pădure și apoi ieșim brusc la o belvedere. Evoluăm mereu, dar nu simţim asta tot timpul.

Şi la un moment dat se adună miile de senzaţii, emoţii, momente de bucurie sau de tristeţe, se adună fiecare picătură de discuţie cu ceilalţi și fiecare rând citit noaptea pe la ora 1 și în acel moment cel care spune „Tocmai eu pot” e, într-un fel, o altă persoană.

De ce nu poţi să realizezi unele lucruri și, apoi, brusc, poţi? Pentru că nu venise, încă, momentul. Pentru că suntem oameni: „Suma” experienţelor noastre, spunea un sociolog american. Iar, în unele perioade, această sumă e mai slabă decât experienţa mea concretă, zilnică. Dar, după un număr de luni, de ani, “Eu” devin mai puternic decât experienţa mea concretă. Mă ridic peste ea, și pot să o domin, să o selectez, să o controlez.
Inversez sensul sentimentelor de neputinţă. Inversez sensul orelor lunilor și anilor de așteptare. Era doar… o așteptare.

De fapt, la început secvenţa e Nu pot / să fac asta. Mă concentrez pe “pot / nu pot”. Şi uit că e vorba de mine, până la urmă, de viaţa mea. La final, secvenţa e Pot / să fac asta / Eu. În loc de a pune „Nu” în faţă, mă pun pe mine la final. Eu. Adică, în principiu, poate că e greu să fac asta, în principiu poate că nu pot, dar e o excepţie care schimbă regula, ingredientul care răstoarnă ecuaţia vieţii mele și o face să sune invers: eu însumi.

Iar în perioada în care „Eu” se îmbogăţește, crește, secvenţa cu pot/nu pot rămâne aceeași. Aparent sunt la fel de neputincios, aparent, cum zicea persoana din povestea mea, mai sus, nu am evouat. Dar e doar aparent.

Așa se explică de ce stai ani de zile în relaţii fără noimă, iar într-o zi cotești și o iei pe calea unei relaţii Ok. Ani de zile ai un comportament indisciplinat, sau nu ești ambiţios, sau accepţi un job care nu te bucură cu nimic, iar apoi, brusc, schimbi roata, schimbi melodia. S-a adunat destul “Eu” în viaţa ta pentru ca, din neputinţă, ceea ce vrei să devină dorinţă. Pentru ca neputinţa ta, ţinută sub borcan, să se metamorfozeze brusc în obiective, target, scopuri și planuri. Cam ca în povestea cu broaștele: “se povesteşte că două broaşte au căzut într-un borcan cu lapte: prima nu a încercat să facă nimic şi s-a înecat, a doua s-a zbătut atât de tare încât a transformat laptele în smântână şi s-a salvat brusc în ultima clipă”.

Mai mult, proverbul „De ce ţi-e frică nu scapi” poate avea un sens diferit, un sens mai optimist. Chestia grea de care te temi, care ţi se pare imposibilă, e tocmai ceea ce vei reuși. Şi de ce? Pentru că sunt unele lucruri despre care nu prea scrie în cărţi, dar se verifică în viaţă, anume că ceea ce te frământă sau obsedează mult timp, chiar dacă pare greu, tocmai pentru că te frământă (asta și nu altceva) este ceva ce vrei reuși să faci până la urmă. Face parte din tine, tocmai pentru că e subiectul deschis de prea mult timp în cartea vieţii tale – de fapt, nu e o simpla pagină deschisă, ci e tocmai titlul, prima pagină, sau textul de copertă.

Tereza de Lisieux, o călugăriţă care a murit la 24 de ani și a fost declarată apoi Doctor al Bisericii Catolice pentru jurnalul scris în mânăstire, are o frază foarte interesantă: „Dumnezeu nu mi-ar fi dat această dorinţă dacă nu ar fi vrut să mi-o îndeplinească”. Nu prea pare logic, dar face parte din acele legi nescrise sau rar scrise, care se împlinesc în viaţa fiecăruia fără multă publicitate și sunt mai frumoase și șocante decât un film de 8 stele pe IMDB.

E un moment în care ecuaţia ia sensul invers: ceea ce nu pot devine ceea ce pot, pentru că necunoscuta nu era neputinţa sau puterea, necunoscuta… eram Eu.

Dar clipa în care apare inversarea ecuaţiei nu poate fi grăbită sau cunoscută de nimeni. De aceea e nevoie de răbdare: clipa în care ieși din pădure e complet diferită de mersul pe potecă, și de aceea în timp ce mergi prin umbră nu ai cum să forţezi apariţia poienii și a luminii de pe platoul muntelui.

Mesajul articolului e că nu merită să îţi pierzi speranţa dacă a trecut prea mult timp în care ai impresia că nu ai evoluat, nu te-ai schimbat, nu ai reușit ceva important. Şi, mai ales, nu merită să iţi pierzi răbdarea dacă nu faci eforturi în sensul rezolvării a ce te supără și faci mii de alte chestii care nu au legătură cu problema respectivă. Nu sunt momente pierdute, e tocmai calea cea bună, drumul pe care strângi informaţii corecte despre tine.

Aduni informaţii despre acel Eu care, într-o zi, poate mâine, va pune taurul la loc, adică nu în spatele, ci în faţa căruţei, și va spune „Păi, e invers: un singur om va putea face asta, tocmai Eu!”.

Publicat pe Lapunkt, 16 oct 2013 http://www.lapunkt.ro/2013/10/16/de-ce-incerci-sa-te-schimbi-ani-de-zile-si-reusesti-doar-la-un-moment-dat/