De ce ne place să fim nefericiţi?

Sigur, atunci când nu ești fericit, e simplu să zici că vrei doar un singur lucru: să fii fericit. Dar atunci când vine momentul, ocazia, perioada în care poţi găsi asta, ceva face că e foarte greu să accepţi că ești - sau că poţi fi - fericit. Iar „jumătate” din starea de fericire, oricare ar fi ea, constă în faptul că ne trece prin cap - și rămâne acolo - faptul că acest lucru chiar va fi posibil. Şi această jumătate e cea mai greu de umplut, chiar și în filmele cele mai frumoase: de multe ori, chiar înainte de a trece la etapa de fericire, ne înecăm înainte de a ajunge la mal. De ce ne punem singuri beţe în roate?

Freud zicea undeva în manualul vechi de filosofie că nu suportăm mult timp fericirea. Se referea cred la plăcerea sexuală, dar mi se pare că era un pasaj cu sens mai general: nu e vorba că ne place să fim nefericiţi, mai degrabă nu suportăm să fim prea mult timp fericiţi - atât fizic, cât și spiritual. Iar faptul că nu poţi avea ore și ore o plăcere fizică paroxistică ar fi un semn despre același mecanism la nivel spiritual.

În plus, viaţa e făcută din momente plăcute și neplăcute, pentru oricine, oricât de fericit sau nefericit ar fi el, deci pare ușor să alegi versiunea pe care o vrei: că ești fericit, cu momente grele, sau că ești nefericit, cu momente frumoase. Oricum ai lua-o, e o opţiune mereu deschisă: și totuși, puţini aleg opţiunea cu „sunt fericit, whatever it takes”.

Ideea acestui articol ar fi că, atunci când ești nefericit (măcar conform propriei păreri), îţi rămâne să dai din mâini și din picioare, să înoţi, să ajungi la mal. Iar când ai ajuns, stai puţin la soare și ești fericit, dar după câteva minute te apucă o mâncărime: aaa... ce mai trebuie să fac? Sau: am meritat eu să ajung aici și acum să nu fac nimic? Adică, am meritat eu să ajung să câștig acest sentiment de fericire? Ceva e suspect, nu se poate să fie atât de ușor, nu se poate ca lupta să se fi terminat. Trebuie să mă lupt în continuare.

Şi iei de la capăt, la drum, spre altă insulă.

De fapt, suntem dispuși să dăm, să dăm din noi, din transpiraţie, vise, aspiraţii, eforturi, investiţie de inimă, creier sau mușchi, dar e mult mai greu să primim.

Or fericirea, în principiu, orice ar fi ea, e ceva ce primești – o prietenie, un apus de soare, o vacanţă minunată sau o seară incredibil de frumoasă, etc etc: privești, și îţi dai seama că primești. Ești conștient că ești un spectator privilegiat de soartă, ca la un concert cu totul minunat unde ai impresia ca ești privilegiat că ești acolo, în acele clipe. Totuși, după o melodie sau două, ești deja sigur, în mintea ta, că starea asta de graţie infinită nu va mai dura multă vreme.

Oricât de mult am spune că trăim într-o societate egoistă sau individualistă, de fapt suntem într-un fel paradoxal mult mai dispuși la a oferi din ce avem, transpiraţie și muncă, pentru a ajunge „undeva”. „A fi individualist” ar însemna că iei pentru tine, conform unor morale mai tradiţionale, dar de fapt azi e ceva mult mai rău și mai perfid: te preocupi de tine, atât de mult încât te înveţi să îţi meriţi fericirea, să îţi meriţi rezultatele la care ai ajuns. Un calcul american care pare foarte ok. Şi uiţi sau nu mai știi că fericirea e ceva ce primești, în primul rând, și nu are nimic de-a face cu un examen trecut cu bine sau o performanţă de atins. Tocmai că fericirea nu se merită, e una din definiţiile ei.

Iată de ce ne e greu să acceptăm că putem fi fericiţi. Pentru că am ieșit din logica lucrurilor care ne vin în mod gratuit, fără să „plătim” cu ceva, fără să dăm din mâini și din picioare pentru a ne menţine la acel stadiu.

E ca și cum suntem mereu alungaţi din paradisul terestru, din momentele de fericire, intrăm câte puţin dar cineva ne scoate repede afară. Iar acel cineva nu e cineva anume, e propria certitudine că „bună-starea de bunăstare” spirituală nu poate dura la nesfârșit, e un nonsens și o absurditate.

Dacă tot am vorbit de paradis terestru, nu cumva a nu accepta că primești fericirea (nu ţi-o faci) e păcatul cel mai mare? De la scrieri ale lui E. Tolle până la filme ca Instinct, ni se dau semnale: „oprește-te! Ia-o mai ușor”. Iar când cineva spune „Ia-o mai ușor”, ai impresia că te-ai grăbit și ai ratat ceva. Dar nu e ceva anume, nu e ceva ascuns și secret: ai ratat chiar totul, tot ce poţi să simţi atunci când o iei mai ușor.

„Banii nu aduc fericirea, dar numai noi bogaţii o știm”, se spune în serialul Dallas. Invers, fericirea nu se obţine greu, nu se plătește cu efort sau bani, se obţine cel mai ușor. Dar o plătești totuși prin (la) ușa prin care trebuie să treci: o lecţie de viaţă aparent simplă, totuși cea mai grea: să accepţi că nu meriţi să intri acolo, că nu poţi plăti fericirea.

Pare simplu, dar e cel mai complicat. Să accepţi că totul în viaţă e greu, dar că tocmai cel mai important lucru din viaţă nu e greu ci „vine de la sine”, înseamnă că măcar o dată în viaţă trebuie să treci (calci) complet peste propria opinie. Cu un obstacol în plus: nu știi dinainte care va fi acel moment în care „cerurile se vor deschide” brusc peste propria ta opinie.

Iar acest pas, cei care l-au făcut o știu pe pielea lor, e mai greu decât a trece prin „urechile acului”.