Despre obligaţia de a fi fericit şi cum am uitat asta

Am fost câteva zile în Franţa, şi orice astfel de ieşire din cadrul normal te ajută să-ţi vezi un pic altfel viaţa. Mă plimbam pe străzile liniştite din oraşul Caen din Normandie iar la un colţ de stradă mi-am dat seama de o treabă îngrijorătoare. As putea zice că am uitat să fiu fericit, pentru că am nenumărate motive să fiu fericit. Dar e mai mult: am uitat că trebuie să fiu fericit.

Am uitat pentru că m-am lăsat luat de listele de taskuri şi gânduri care imi umplu ziua. Brusc, mergând cu băieţelul de trei ani spre maşinuţele care se învârt, mi-am dat seama de ceea ce mulţi văd foarte bine când mă întâlnesc cu Gabriel de mână, anume că am toate motivele să fiu fericit.

Care e secretul acestei oribile încurcături? E acea obisnuinţă care ne prinde, că mai avem de făcut asta, şi apoi asta, şi apoi încă asta, pentru ca lucrurile să fie ok. După un şantier de un an şi altele care au fost neprevăzute şi apăsătoare pentru mine, am trecut prin nenumarate rateuri, de materiale şi alegeri, mai pe româneşte “ţepe”, iar astăzi parcă viaţa se defineşte ca un număr de ţepe pe care le iei sau le eviţi. Oare asta să fie viata, suma ţepelor trăite sau evitate? Sunt apoi încurcăturile, cu contracte, hârtii, întârzieri, calcule financiare. Să presupunem ca totul este ok, la zero, eşti asigurat cu toate. Atunci îti dai seama că nu ai rezolvat cu nimic treaba care trebuia rezolvată mai înainte de toate, treaba cu fericirea.

E simplu, de la Aristotel şi până azi, ştim în teorie că facem tot ce facem pentru a fi fericiţi. Dar, iată ca viata a devenit atât de complicată, încât ne pierdem în mijloace, pregătiri, asigurari. Am luat tot felul de asigurări de călătorie pentru această călătorie în Franţa, dar oare mi-a mai rămas timp să ma bucur de calatorie în sine? A fost una din lecţiile plimbărilor mele cu Gabriel pe străzile din Caen, sub vântul care bătea dinspre ocean. Fericirea e de obicei în inimă, dar dacă mintea ne este plină până la refuz, ratăm accesul la inimă. Trăim cu o inimă care aşteaptă, încă şi încă, momentul in care va putea şi ea sa respire, va putea şi ea să se asigure. Inima are nevoie de acele lucruri pe care nici o hârtie si nici o asigurare nu le pot da, lucurile care se ţin singure sub cerul lui Dumnezeu, bucuria de a strange pe cineva de mana, plimbarea fara scop sau grabă şi grijă. Am  descoperit de curând că cele mai frumoase tablouri, pe care le vezi zilnic, sunt acel joc mereu diferit al norilor, tablouri mereu puse la cel mai acesibil loc, dar pe care nu le mai vedem. La fel ca norii, privirile celor dragi, momentele care par cele mai simple si neimportante, sunt cele care erau cele mai impotrante, şi le pierdem pentru că mintea ne-a fost furată,

Sigur că nu sunt nefericit dacă mă întrebi. Dar am avut o evidenţă clară, că există o obligaţie de a fi fericit, adică pe cât de atenţi suntem să nu depăşim data inspecţiei tehnice la masină, tot pe atat şi mai mult chiar suntem obligaţi să fim atenţi la inimă, la fericire, la acele lucruri pe care nu le taxează nimeni. Nu te anunţă nimeni dacă ai depaşit timpul si nu ai mai accesat de prea mult timp lucrurile esenţiale. Cineva spunea că “la ce bun să ai o maşină de 200 km la oră dacă nu ştii unde ai vrea să mergi". La fel, la ce bun să te ocupi de toate, lucrurile care te ajută, dacă nu mai ştii care e scopul, de ce sunt făcute toate astea.

Plimbarea prin oraşul Caen mi-a redat o lejeritate pe care o uitasem. La orice colţ de stradă, eşti liber să îţi locuieşti lumea ta, lumea care te face fericit. Orice ai încerca să rezolvi într-un moment sau altul, lucrurile esenţiale sunt deja acolo, sunt mult prea mari şi prea importante ca să depindă de ce ai putea rezolva într-o zi sau o săptămână. Dar pentru a rămâne lejer, uşor, trebuie să faci un contract cu tine. Se poate să pierzi din vedere acel esenţial, iar contractul este despre obligaţia de a fi fericit.

Copiii sunt imediat fericiţi, odată ce nu îi mai doare ceva sau nu se mai uită la bomboana mai mare a surioarei. Noi, adulţii, se zice că suntem diferiţi de copii pentru că avem responsabilităţi, iar ei nu. Problema se poate pune altfel: copiii nu pierd esenţialul. Noi, adulţii, riscăm să îl pierdem, iar adevărata noastră responsabilitate e să nu permitem ca asta să ne întâmple.

Trăim într-o lume care ne parchează într-un fel de noman’s land în care mereu aşteptăm să se întâmple ceva ca să fie apoi bine. Datoria noastră e să ieşim din acea parcare, cu mintea şi cu inima, iar atunci orice aşteptare va deveni uşoară.