Intimitatea reîncărcată

Introducerea la cartea mea despre relații din 2005, Cinci minute la o cafea.

Intimitatea se dezintegrează 

Nu mai credem în intimitate.

Ne întâlnim tot mai des unii cu alţii, dar avem tot mai puţină încredere, poate nu atât în oameni, cât în relaţii şi mai ales în intimitate. De fapt am trecut de limita de rezistenţă a intimităţii: ca pe o mare cu valuri, am fost împinşi de curent dincolo de valul de la care ne mai puteam întoarce. E prea târziu şi mergem spre larg fiecare, fără speranţa de a ne mai întoarce la ţărm.

Altfel spus, intimitatea ca tărâm sigur s-a scufundat de mult sub ape. Oricum ar arăta o relaţie care durează, din cei doi oameni care «au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi» nu a mai rămas nimic, nici din fericire, nici din bătrâneţe. A rămas doar un ocean de oameni care îşi intersectează drumurile şi destinele, singurul lucru care îi uneşte fiind tocmai conştiinţa acestor intersecţii imprevizibile şi inevitabile: suntem pur şi simplu prea mulţi, prea diferiţi şi se întâmplă prea multe.

Era de aşteptat să se ajungă aici: odată ce viteza creşte şi oamenii se mişcă prea repede nu mai rămâne timp pentru a construi o istorie personală a intimităţii. După coborârea sub pragul minim de viaţă comună cuplurile se dezintegrează sau se restrâng pe segmente haotice de intimitate parţială.

Psihologia de tip salvamar împânzeşte librăriile şi rubricile programelor de televiziune: toată lumea se plânge, caută sau dă sfaturi, în timp ce relaţiile care durează mai mult de câteva luni de zile sunt privite cu suspiciune sau cu un respect cvasi-religios. Cuplul tradiţional supravieţuieşte doar prin perfuzii: strategii excepţionale cu specializări infinite, care fac din construirea intimităţii un travaliu psihologic cotidian mai obositor decât o psihanaliză completă de ani de zile.

Nu e vina noastră 

Totuşi, intimitatea se dezintegrează în primul rând din cauza schimbărilor sociale contemporane. Statisticile de sociologie şi psihologie ne oferă date tot mai explicite despre cauzele extra-individuale ale dispariţiei intimităţii: sunt cauze economice, administrative, financiare, care nu ţin deci în sens strict de voinţa individuală. Pe de o parte ritmul vieţii socio-economice nu mai permite o gestionare coerentă în timp a intimităţii, iar pe de altă parte nici o formă de relaţie intimă nu pare să mai corespundă firesc proiectelor de viaţă profesională.

Acest eseu nu se referă deci la dispariţia cuplului ca valoare, ci la acele situaţii în care partenerii îşi doresc un cuplu şi eşuează în construirea lui (indiferent de lista lor de opţiuni morale). Face parte din acele şantiere ale psihologiei şi sociologiei care tocmai deschid dosarele indicând că, în majoritatea cazurilor, nu a greşit nimeni: nu era vina noastră. Situaţia e de-a dreptul cinică: nu e nici vina vreunui personaj răuvoitor, ascuns pe undeva, pe care am putea să ne răzbunăm: suntem doar prinşi cu toţii, cum spune Ulrich Beck, într-un proces de căutare a unor «soluţii biografice la contradicţii sistemice»[1].

Catedrala trebuie refăcută 

Totuşi dragostea şi iubirea nu au dispărut, nici dorinţa de a avea o relaţie care să dureze. Intimitatea păstrează aceleaşi trepte pe care fiecare le urcă în ritmul lui: locurile ascunse ale inimii în care ajunge fiecare pe firul istoriei unei relaţii.

Rămâne încă deschisă o imensă catedrală a sufletului, cu un număr infinit de mici vitralii ascunse, care primesc fiecare lumina inimii la momentul potrivit. Dar, trecând în revistă toate aceste mici vitralii ale intimităţii durabile, poate vom descoperi că ordinea în care ele se luminează s-a schimbat faţă de ordinea cu care eram obişnuiţi: poate că astăzi catedrala se luminează altfel.

Poate că sentimentele normale pentru vârsta de cincisprezece ani apar acum abia la treizeci. Poate că cel mai pasional moment devine o revelaţie intelectuală. Poate că nu mai începem să iubim decât în clipa în care ne dăm seama că cel cu care ne bem cafeaua va avea loc în viaţa noastră.

S-ar putea deci ca şocurile afective cotidiene să fie doar consecinţele colaterale ale unei schimbări de program cu care nu ne-am obişnuit încă: ne legăm altfel, la alte ore, de alţi oameni decât am fi crezut.

Intimitatea reîncărcată 

Odată ce renunţăm să rezolvăm făţiş problemele actuale ale cuplului, le putem privi mai puţin ca probleme şi mai mult ca pe nişte căi de acces spre un nou tip de cuplu, care acceptă ca fiind firesc ceea ce pentru cuplul recent arăta mai mult a sport extrem. Pare a fi o tendinţă vizibilă: relaţia pură (Anthony Giddens) sau globalizarea biografiei (Ulrich Beck) într-o lume a iubirii lichide (Zygmunt Bauman) construiesc progresiv profilul unui cuplu postmodern, regândit ca un nou tip de intimitate. E un cuplu perfect conştient de situaţia sa ambivalentă: conştient că e nevoit să gestioneze zilnic sentimentele care nu se schimbă în nişte condiţii de viaţă în rapidă schimbare.

Un cuplu care îşi asumă în întregime atât sentimentele neschimbate (O privire curată), cât şi noile condiţii în rapidă schimbare (O viteză absolută), pare cel mai previzibil tip de cuplu. Astăzi însă lucrurile sunt interconectate complet fie şi pentru cinci minute, aşa încât un astfel de cuplu e de fapt un cuplu excepţional, care înseamnă pentru parteneri totodată totul ŞI nimic şi devine în foarte scurt timp intimitatea cea mai sofisticată şi totodată cea mai austeră (O relaţie infinită).

Cuplul îşi pierde ritualurile cotidiene şi spaţiile comune bine amenajate, devenind o simplă legătură între doi oameni, în timp ce se şterge imaginea unităţii sentimentale care ar face relaţia în mod vizibil diferită de alte relaţii. Relaţia redevine fiinţa cea mai fragilă: dar, tocmai pentru că e fragilă (şi deci flexibilă), relaţia suportă schimbarea – cuplul e deja un sentiment al celor bogaţi în timp şi bogaţi în ritualuri.

Totuşi, deşi săracă, relaţia poate deveni acum infinită: o relaţie care se dezvoltă ca relaţie ajunge să prindă, prin reflectare de la distanţă, tot mai multe fire din personalitatea celuilalt, devenind în timp o conexiune plurivalentă (aproape in-finită): o intimitate reîncărcată.

Altfel spus, tocmai înstrăinarea cotidiană datorată vitezei şi durităţii eficienţei profesionale ne obligă să scoatem la lumină o intimitate complet reîncărcată care asumă toată această înstrăinare.

O asemenea intimitate se naşte cel mai probabil la o cafea într-un aeroport, adică atunci unde nu se aştepta nimeni, de fapt exact atunci când nu se mai aştepta nimeni. Poate că teoriile cuantice ale accidentului şi ale catastrofei ca momente formatoare[2] au un corelat în plan psihologic şi social: cel mai sofisticat şi totodată cel mai auster tip de cuplu se formează doar în măsura în care este nici mai mult, nici mai puţin decât o continuare firească a unei întâlniri complete.

Şi pe măsură ce soluţiile pentru criza intimităţii se împuţinează, un detaliu aparent colateral ne atrage atenţia, ceva banal şi totuşi, până la urmă, mai important decât orice soluţie de moment: intimitatea este întotdeauna adevărata excepţie. Atunci când se naşte, intimitatea e doar continuarea în timp a unui accident excepţional: o întâlnire completă.

Intimitatea postmodernă ar fi deci relaţia extrem de diversă (ca forme) care se naşte între cei care nu mai caută soluţii excepţionale pentru întâlniri ratate sau incomplete şi mai ales nu îşi mai regizează întâlnirile: cei care ştiu bine că Întâlnirea însăşi, de fiecare dată, e regizorul de care trebuie să asculţi.

http://editurasper.wordpress.com/2013/01/11/cinci-minute-la-o-cafea-eseu-despre-intimitatea-postmoderna-autor-ion-cosmovici/