Love is in the air

Astăzi ar trebui să ne căutăm iubiţii în aeroporturi.

Sunt destule zboruri pentru toată lumea şi găsim acolo destui parteneri nou-nouţi, picaţi din cer, ignorând tot ce am făcut în viaţă şi liberi de tot trecutul pe care îl lasă în spate. În aeroport intri cu tot ce eşti şi totuşi nu mai ai nimic: e locul perfect al întâlnirii, locul în care privirile, surâsul, gestul şi atingerea sunt un simplu contact.

Ar fi frumos să fie aşa de simplu. De fapt zburăm întotdeauna singuri, nu avem ce face cu o întâlnire şi, cu atât mai mult, chiar că nu avem ce face cu un partener, pentru că la orice destinaţie ajungem întotdeauna singuri. Sigur, avem zeci şi sute de relaţii, dar niciuna nu ne oferă un pământ stabil, iar omul tocmai zărit în aeroport nu face excepţie: nimeni nu mai are chef să intre în legile de bază ale fizicii pentru o relaţie, o relaţie încurcă pe toată lumea. Aşa încât relaţiile rămân mereu la înălţime, undeva destul de sus pentru a nu intra în legile fizicii.

Totuşi, în timp devine limpede că nu relaţiile ca atare ne încurcă şi că tot ce e dureros în relaţii e de fapt o însingurare datorată frecării cu aerul pe măsură ce înaintăm. Oricum, cei care sunt la fel de rapizi nu ne încurcă şi în acest sens ar trebui să ne căutăm iubiţii în aeroporturi: acolo putem găsi partenerii pe măsura noastră.

Aeroportul e deci mai degrabă locul de probă al relaţiei. Acolo se testează partenerul care poate rămâne pe aceeaşi lungime de undă oriunde şi oricât de repede ai pleca, fie şi în următoarele cinci minute.

De fapt în aeroport ar trebui să ne căsătorim, după ce relaţia s-a ridicat la nivel mondial. O relaţie care se poate ridica peste legile de bază ale spaţiului e capabilă să se comprime în cinci minute la o cafea, astfel că aeroportul devine destinaţia finală a oricărei relaţii: doar acolo poţi să bei o cafea care durează cinci minute cât o viaţă.

Din Cinci minute la o cafea. Eseu despre intimitatea postmoderna. 2005.