Mănăstirea anului 1000. Robert de Turlande şi povestea abaţiei „La Chaise-Dieu” (1052)

Considerată cea mai înaltă abaţie din Europa (situată la 1080 de metri pe culmea platoului Livradois din Auvergne) Abaţia La Chaise-Dieu („Casa Dei”, „Casa lui Dumnezeu”) este un exemplu de continuare a reformei întreprinsă de Cluny în Biserica din Europa Apuseană, la graniţa dintre cele două milenii creştine. Vom prezenta într-o primă parte importanţa reformei de la Cluny în dezvoltarea Evului Mediu în Biserică ca tip de reflecţie şi de instituţie eclezială în societatea post-carolingiană, pentru a degaja apoi în acest context specificul aventurii instituţionale şi spirituale întreprisă de Robert de Turlande şi de tovarăşii săi în munţii Livradois.

Cluny şi reforma monastică

Mânăstirea Cluny a fost fondată în anul 910 în regiunea Burgundia, de către Wilhelm de Aquitaine, cu acest specific de a nu depinde de vreun laic sau episcop, ci direct de Sfântul Scaun[1], fiind astfel o instituţie exclusiv ecleziastică. Faima sa creşte imediat, chiar şi în afara Franţei, mai ales sub Odilon şi Ugon care conduc abaţia pentru mai bine de un secol (994-1048, 1048-1109).  Franzen explică: „În mijcul secularizării specifice epocii carlingiene târzii, iar apoi al elanului nestăvilit spre lume şi cultură specific epocii ottoniene, monahismului îi revine misiunea de a întruchipa distanţa creştină faţă de lume şi de a contracara pericolul secularizării”[2]. Faţă de monahismul răsăritean mai mistic, cel occidental a păstrat deschiderea spre implicarea în lume, iar în contextul istoric în care a apărut, reforma clunisiană a găsit astfel puterea simbolică dar şi efectivă de a reînnoi societatea din interior: „Forţa sa nu se înrădăcina în dispreţul pesimist pentru lume, ci în asumarea tăcută a unei lucrări spirituale, a rugăciunii pentru creştinătate. Monahii de la Cluny au pe lângă toată seriozitatea spiritului reformator o anumită deschidere spre lume: cultivau ştiinţa, se interesau de evoluţia politicii, păstrau legătura cu împăraţii şi cu regii”.[3]

Problema bisericii în imperiul franc şi apoi german, spre anul 1000, este, ne spun mai mulţi autori, relaţia dintre putere şi biserică. De fapt, arată Constance Bouchard, problema principală a noilor abaţii monastice care apar în Apus este relaţia cu nobilimea[4]. La fel ca şi relaţia cu regalitatea, este o relaţie ambivalentă. Pe de o parte, ne spune Constance Bouchard, fără aportul nobilimii reforma monastică nu ar fi avut loc[5]. Totuşi, implicarea nobilimii şi a diverselor personaje ale aristocraţiei mari sau mici în sistemele de vasalitate medievale oferite Bisericii nu putea decât să producă multe şi complicate probleme independenţei misiunii acesteia din urmă. Un alt autor consacrat al domeniului, Barbara Rosenwein, alături de Thomas Head şi Sharon Farmer, trec în revistă modurile diferite prin care călugării (de la Cluny, Fleury şi Marmoutier) reuşeau să iasă indemni din disputele cu nobilimea[6].  Pentru Rosenwein, diferă în funcţie de fiecare zonă şi de specificul ei politic modul în care o comunitate religioasă răspundea vecinătăţii seculare. De exemplu, la Cluny, unde conţii din Mâcon nu aveau o mare putere iar regele era departe, vorbim despre compromis; la Fleury, lângă Orleans, călugării se puteau sprijini pe rege; pe când la Marmoutier, unde era totodată o puternică episcopie dar exista şi puternicul conte de Anjou, călugării se refugiau la Sfântul Părinte pentru a-şi construi un echilibru politic.[7]

Concret, miezul problemei era fenomenul donaţiei. Barbara Rosenwein insistă asupra raţiunii de a fi a donaţiilor din acel timp, care era aceea de a deveni un „vecin al Sfântului Petru”.[8] În lucrarea To Be the Neighbor of Saint Peter: The Social Meaning of Cluny’s Property, 909-1049, ea prezintă mai ales rolul schimburilor de proprietate şi al reţelelor sociale care se creau astfel între Cluny şi vecinii ei aristocraţi[9].

O altă problemă din punct de vedere al istoriei bisericii este modul de lectură a cine fondează aceste mânăstiri, abaţii, sau „priorate”. Laurent Ripert în articolul său „Moines ou fondateurs” arată că pe de o parte această reînoire a Bisericii ţine de Biserică, altă părere însă spune că este un produs al aristocraţiei[10]. Pentru Ripert, este dificil să ne pronunţăm pentru că procesele merg în paralel: „ivirea micilor fundaţii benedictine şi apariţia, începând cu anii 1010-1020, a unei noi aristocraţii, de-acum emancipată de tutela regală, ţin în mod evident de acelaşi proces de transformare politică şi socială. Pentru şefii de familii aristocratice, fondarea unei noi mânăstiri constituia, într-adevăr, unul din acele acte de imitatio regis prin care puneau în funcţie noua lor autoritate nobiliară.”[11]

Dominique Iogna-Prat, apoi, arată că, la trecerea dintre cele două milenii, monahismul în sens larg - Cluny dar şi alte congregaţii monastice nou apărute - este totodată un factor revelator dar şi un laborator, prin practicile sociale iniţiate şi prin modul de a gândi, al apariţiei unor forme de putere inedite[12]. Tot în Colocviul „Cluny, le monachisme et la société au premier âge féodal (880-1050)”, Isabelle Rosé arată că „primul Cluny” constituie o bună mărturie despre modificările care afectează societatea secolului X „în măsura în care al doilea abate de la Cluny, Odon, a lăsat o operă de o bogăţie excepţională pentru acea epocă, ce permite să înţelegem modul în care lumea monastică a descris, teoretizat şi legitimat naşterea unei noi lumi”[13]. Această lume este organizată binar, prin intermediul donaţiilor şi darurilor între laici puternici care pun competenţele lor militare în slujba Bisericii, pe de o parte, şi a călugărilor reformaţi, puri deci, care apar ca nişte săraci simbolici[14].

Apoi, tot în acest context este semnificativă regăsirea vieţii comunitare a clericilor, sub direcţia de viaţă a regulei benedictine, dar şi căutarea unei independenţe la nivel de bunuri şi proprietăţi a mânăstirilor[15]. Această direcţie este văzută de istorici în două chei posibile: mai întâi, se vorbeşte despre o restauratio, prin urmare o întoarcere la o situaţie din trecut, care face parte din supunerea la autoritatea oridinariului, - altfel spus, o încercare de a reveni la tradiţia carolinigiană [16]. Mişcarea din zona Bourgone însă, sub influenţa abaţilor de la Cluny (Odon, Maïeul şi apoi Odilon) merge spre ceva mai mult decât o simplă restauratio a vieţii monastice regulate, spre o noutate completă, şi vorbim aici despre o renovatio monastică. Pentru Noëlle Deflou-Leca, renovatio înseamnă acum mai mult decât în timpurile carolingiene, fiind vorba de un proiect mai inovativ şi mai ambiţios: acela de a pune bazele unei aristoraţii monastice  independente, detaşate de structurile tradiţionale (ordinare) ale Bisericii. Altfel spus, reforma  de la Cluny propune o structurare monastică autonomă şi dominatoare, un „sistem ecclezial” în termenii lui Dominique Iogna-Prat[17].”[18]

Robert de Turlande şi „La Chaise Dieu”

 Robert de Turlande se naşte în anul 1001 în Auvergne. Face parte din numeroşii căutători de viaţă ascetică reînoită din acel secol (şi din secolul următor mai ales) care nu îşi găsesc locul în formele de viaţă disponibile deja instituţionalizate în Biserică.

Abaţia „La Chaise-Dieu” apare ca o reacţie la reţeaua de mânăstiri Cluny. Este totodată o abaţie începută pe un teren dificil, viran, lipsit de peisajul sprijinului feudal obişnuit pentru astfel de abaţii. Auvergne este o zonă care în timpul lui Robert de Turlande era mult mai extinsă decât azi, atingând aproape dimensiunile întregii dioceze Clermont. Marbod din Rennes, biograful lui Robert de Turlande, descrie regiunea ca o sterilitate solutidinis, “barren solitude[19], iar istoricul modern Pierre Charbonnier descrie regiunea ca fiind una „ingrată” [20].

Ca structură politică, deşi făcea parte din Aquitaine, dificultatea vieţii în regiune a dus la absenţa formării unei unităţi politice, zona fiind condusă de mici castelani care adesea se luptau între ei şi nu erau deloc interesaţi de a crea o coeziune mai largă[21]. Existau un număr de familii aristocrate care dominau zona, dintre care unii au avut un rol important în fondarea La Chaise-Dieu, printre aceştia familia Mercoeurs în special fiind o familie dedicată Bisericii şi cu multe vocaţii.

Din punct de vedere eclezial, La Chaise-Dieu face parte din dioceza Clermont, o dioceză veche, din secolul IV.

Fondată în 1052, abaţia Chaise-Dieu are, peste 15 ani, la moartea fondatorului, o grupare de cincisprezece alte fundaţii alătrui de casa-mamă.  Ele pot fi găsite în cel puţin cinci dioceze: Clermont, Limoges, Le Puy, Vienne, şi Auxerre. Priorate conventuale erau la Le Port-Dieu, Bulhon, Saint-Sauveur-en-Rue, şi Andryes; priorate simple era la Allanche, Fournols, Luzillat, Maringues, Saint- Denis, Saint-Dier, Saint-Germain-l’Herm, Saint-Victor, şi Vignonet[22]. Desigur, ne întrebăm cum de a fost posibilă o extindere atât de improbabilă iniţial din toate punctele de vedere?

În ce priveşte viaţa lui Robert de Turlande, avem disponibilă o singură sursă care tratează viaţa sa, şi anume Vita beati Roberti de Marbod din Rennes[23].  Acesta a fost un important şi prolific scriitor, devenit episcop de Rennes începând cu 1096.  Marbod a scris Vita Roberti în două volume, din care primul conţine un prolog şi o relatare a vieţii şi miracolelor lui Robert, iar al doilea o explicare a alegerilor spirtuale din viaţa lui Robert, dar şi o relatare a miracolelor de după moartea sa.[24] Marbod nu vorbeşte prea mult de copilărila lui Robert, ajungând rapid la momentul în care devine canonic la Brioude. La Brioude, Robert este hirotonit preot şi construieşte un azil pentru săraci în sat[25].

Marbod vede actele de caritate ale sfântului Robert ca fiind asemănătoare cu cele ale sfântului Martin de Tours, care şi el a trăit ca sihastru. Totuşi, Marbod vede pe Robert arzând de dorinţa de contemplaţie, încercând să-l caute pe Dumnezeu singur. Merge un timp la Cluny, atras de faims locului, dar şi de faptul că Odilo de Mercoeur, unchiul său, era abate de Cluny în acel moment. Până la urmă, Robert se întoarce la Brioude, gest văzut de bograful său ca un sacrificu pentru săracii din zonă şi care l-a costat mult.[26]. Dar nu îşi găseşte locul nici aici, pleacă în pelerinaj la Roma pentru a căuta iluminirea pentru viaţa sa. Merge nu doar la Papa, ci face şi o vizită la Monte-Cassino, pentru a studia regula Sfântului Benedict. La întoarcere, deşi nu e foarte clar cum, era decis fără ezitare asupra planului de urmat[27].

Pentru a-şi începe opera, Sfântul Robert are sfatul şi sprijinul unchiului său, episcop de Clermont. În jurul anului 1043, când Robert îşi începe sihăstria pe platoul Livradois, zona întreagă era caracterizaztă de un feudalism incipient legat mai mult de utilizarea pământului decât de loialitatea personală, cât şi de arbitrariul certurilor între tribunale informale, în absenţa oricărui sistem judiciar oficial[28]. Nobilii locali erau mici magnaţi independenţi, care domneau în regiune în virtutea puterii lor, semnificate de castelele lor[29]. Această stare de fapt arbitrară  explică de ce în acea zonă Biserica – epsicopi şi abaţi mai ales – a devenit locul adevăratei puteri, deoarece pământurile ecleziastice erau mai uşor de organizat şi consolidat, neavând atâtea probleme de moştenire. Bisericile acumulau domenii puternice. Totuşi, secularizarea sistemului familiar al celor care conduceau Biserica rămânea un pericol, după anul 975. În acest context episcopii din Clermont au făcut eforturi de a reduce militarismul şi conduita agresivă a castelanilor. Dar în Auvergne, touşi,  zona rămâne atât de lipsită de organizare încât Pacea lui Dumnezeu încă trebuie căutată, aici, în tot timpul secolului al XI-lea, spun istoricii”.[30]

Instalarea lui Robert în pădurea de pe platoul Livradois se face cu încă doi prieteni, soldaţi, într-un pământ al nobililor de Beaumonts, mici aristocraţi din  Auvergne[31]. Tipul de activitate începută de Robert în acest pustiu steril este o punere în balanţă între viaţa activă deja experimentată la Brioude şi viaţa contemplativă pe care o căutase la Cluny. Mica comunitate va avea un regim strict de rugăciune, post şi muncă solitară, dar  Robert nu a lăsat niciodată deoparte cererile celor săraci[32].  Într-o zi, a dat mâncarea fraţilor unui sărac care cerşea. Biograful arată că mereu era atras spre viaţa activă de nevoile celor săraci.

Încetul cu încetul, Robert a condus grupul său spre o stare de viaţă care i se potrivea mai bine, şi se potrivea zonei, aceea de “călugăr-apostol[33]”. De fapt, încercarea sa de a fonda o sihăstrie era sortită eşecului de la început, pentru că deşi el văzuse în platoul izolat primit o zonă de contemplaţie, de fapt zona era plină de cerşetori şi aceştia vor deveni tot mai numeroşi pe măsură ce faima lui Robert va creşte[34]. Prin această combinaţie spcifică de viaţă monastică, predicare şi caritate, foarte curând Robert îi va atrage spre Casa Dei atât pe cei spirituali cât şi pe cei doar curioşi[35]. Interesant este faptul că Robert de Turlande avea un anumit plan, de viaţă contemplativă, dar s-a adaptat realităţii, iar tipul de instituţie religioasă la care a ajuns a fost rezultatul adaptării la realitatea dură a zonei unde s-a implantat.

În anul 1050 Robert primeşte susţinerea clară a episcopului diocesan, Rencon din Clermont, care aprobă regula de viaţă a nepotului şi îl încurajează, împreună cu sfatul de a adopta regula benedictină[36].  Totodată, episcopul confirmă numele locului: Casa Dei. Pe de altă parte, mai multe biserici sunt deja ataşate de episcop noii abaţii: Luzillat, Maringues, Fournols, Saint-Dier şi Saint-Denis. Episcopul însuşi consacră biserica pe care călugării au restaurat-o. Numele Casa Dei se pare că vine în mod neaşteptat de la un demon care l-a pronunţat în cadrul unui exorcism pe care Robert l-a făcut în acele locuri, în timpul căruia demonul a spus: „Robert, Robert of Casa Dei, why do you, a stranger, try to force us from our residence?” arată biograful[37].

În fine, Marbod ne oferă caracterizarea finală cea mai bună a caracterului lui Robert: „Fondatorul Casei lui Dumnezeu a aspirat şi şi-a dorit o viaţă total dedicată lui Dumnezeu, dar nu a putut niciodată să întoarcă spatele celor care aveau nevoie de ajutor”.[38]

La Chaise-Dieu se dezvoltă în scurtă vreme atât de mult încât Robert este nevoit să se adreseze Papei pentru a ridica mânăstirea sa la rang de abaţie. Papa Leon al IX-lea într-o bulă din 2 mai 1052 pune La Chaise-Dieu sub protecţia Sfântului Scanun[39]. Numele abaţiei apare din anul 1052 în actele Papei şi ale regelui: Papa Leon al IX-lea, “Leo episcopus, servus servorum Dei, ecclesiae beatorum martyrum Vitalis et Agricolae quae dicitur Casa Dei . . .” (MPA, no. XVII, 34); şi Regele Henri I, “. . . ecclesiam in pago Arvernensi in heremo scitam et a Deo honoribus ampliatam, Casam Dei nominatam . . .” (“Privilegium Henrici I Francorum regis pro Casae-Dei Monasterio” PL 151:1031)[40].

Dezvoltarea abaţiei a fost impresionantă. În ultimii şaptesprezece ani de viaţă, adică între 1050 şi 1067, Robert munceşte fără întrerupere în dioceza de Clermont, restaurând vechi biserici şi construind altele noi, ce devin localităţi casadeene: Bulhon, Maringues, Saint-Dier, Saint-Germain-l’Herm; Saint-Victor în Monts-Dore, Allanche în Cézallier, Vignonet în Artense[41].

Cine a sprijinit aceată dezvoltare? Biogafii arată că în acest caz, nu avem intervenţia unor nobili, mici sau mari, ci doar a clericilor: Robert însuşi, fraţii Beaumont, episcopii din Clermont şi Le Puy. Nu a existat un mare nobil din Auvergne care să patroneze fondarea mânăstirii[42].

Tipul de autoritate oferită de rege „Casei lui Dumnezeu” este originală. Carta pe care Regele Henric I a aprobat-o în 1052 vorbeşte despre un statut de abaţie, dar şi despre legătura dintre noua abaţie şi episcopul din Clermont, prin menţiunea că episcopul din Clermont e cel care aprobă alegerea unui nou abate dar şi că abatele trebuie să meargă la catedrala din Clermont în fiecare an în sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, pentru a participla la solemnitate cu ceilalţi preoţi şi a dona trei livre de tămâie[43].

Pierre Roger Gaussin este autorul cel mai citat în studiile despre La Chaise-Dieu, autor al unei teze de doctorat mai degrabă despre structura internă a congregaţiei casadeene, pe care o completează cu mai multe lucrări în timp[44]. Maureen O’Brien arată că au existat în trecut patru mari istorii ale Chaise-Dieu: Histoire de la Chaise-Dieu de Françios Gardon, Histoire Générale de la Congrégtion de Saint-Robert de la Chaise-Dieu de Victor Tioleir; Histoire de l’abbaye de la Chaise-Dieu de Simon Genux şi Antiquitates in dioecesi Claromontensi Benedictinae a lui Claude Estiennot. Primii trei au fost călugări de la Chaise-Dieu.

Desigur, o parte din prestigiul La Chaise Dieu este datorat sfinţeniei lui Robert de Turlande. Cronicarul Geoffroy of Vigeois scria că “în acest secol trei oameni au devenit faimoşi prin sfinţenie: primul a fost Odilo, abate de Cluny (unchiul lui Robert), apoi Gautier de Lesterps (în zona Limousin), şi în fine Robert, care a fondat La Chaise-Dieu.[45]” La sfârşitul vieţii lui Robert, La Chaise-Dieu avea trei sute de călugări, Robert de Turlande, mort în 1067, va fi canonizat deja în anul 1070, iar Papa Urban al II-lea va veni să se roage pe mormântul său înainte de lansa cruciada sa.

Robert şi călugării săi au readus creştinismul într-o zonă care nu fusese încă atinsă de reforma gregoriană şi complet marginalizată de reînnoirea spirituală. Stilul original de viaţă al lui Robert, carisma sa de călugăr-apostol a trezit multe conştiinţe între populaţia rustică din Auvergne.  La moartea sa, mulţimi imense au venit să se roage celui care nu rămăsese ascuns în izolarea sa, ci ieşise mereu în ajutorul săracilor[46].

Robert rămâne o figură puternică a intoriei reînoirii monastice şi ecleziale din secolul al XI-lea, dar şi ca un reformator care a reuşit să unifice viaţa activă (iubirea de aproapele) cu viaţa contemplativă (iubirea de Dumnezeu)[47].

Toţi cei interesaţi, Papa şi regele, episcopii şi nobilii, preoţii sau soldaţii, au găsit ceva interesant în acţiunile lui Robert de Turlande, iar numărul mare de discipoli din toate clasele sociale arată că tipul modificat de monahism benedictin inventat de el a trecut toate testele dorite[48].

În loc de concluzie -Testamentul lui Robert de Turlande

Pentru zilele noastre, abaţia La Chaise-Dieu este legată în mentalitatea turiştilor de tapiţeriile originale care pot fi vizitate în bazilica construită de Papa Clement al VI-lea în secolul XIV-lea, numite Dansul Macabru. Dar nu trebuie uitat că avem la Chaise-Dieu mai mult decât o curiozitate turistică. Am putea spune că fundaţia lui Robert de Turlande vine ca o continuare a reformei cluniziene, la fel cum cistercienii sunt o continuare a curentului benedictin.

Ceea ce rămâne interesant până astăzi, din acel secol XI, este testamentul lui Robert de Turlande, care ascunde multe din secretul acestui sfânt, în simplitatea formulării sale (îl citez în întregime):

"Vous savez mes frères, comment la Charité du Christ nous a réunis ici, comment le Seigneur nous a. appris à donner tout ce qui est en nous et à le donner à tous, connus et inconnus, riches et indigents, qu’on l’accepte de bon coeur ou qu’on n’en veuille pas.

C’est pourquoi j’ai voulu que l’autel majeur de cette sainte maison fût consacré sous le vocable par excellence de Dieu qui est la charité, afin que la charité fût toujours et de tous temps la reine de ce monastère et de ceux qui l’habitent ou qui l’habiteront par la suite et que l’épargne sordide et l’avarice n’y puissent jamais trouver la moindre place.

Je vous prédis en conséquence que si vous mettez de côté mes recommandations sur ce point, on verra les calamités et la pénurie s’abattre sur le monastère; si, au contraire, vous et vos successeurs observez religieusement ce que je vous ai enseigné, vous recevrez de Dieu, sans qu’il y ait de doute possible, et les biens temporels en ce monde, et les biens éternels en abondance. "

Regăsim asociate în mod interesant monahismul şi caritatea, toate cu o notă puternică de încredere în Providenţă. Interesantă este ceea ce am numi azi „misiunea specifică” a reţelei casadeene: a da „tot ce e în noi, şi tuturor”. Putem să ne gândim la Banchetul final din viziunea sinopticelor, în care toţi primesc abundenţă dincolo de orice merit, dar şi cu o notă specială: caritatea se adresează tuturor, dincolo de categorii diverse. Caritatea este o stare de spirit, permanentă, şi asta au simţit oamenii care au avut încredere în opera lui Robert de Turlande.

Totodată, aceste lucrări minunate care pot să apară în istorie au de obicei o singură condiţie necesară sau un singur revers al medaliei din partea omului: încrederea în Providenţă, eliminarea tuturor metodelor de a face planuri umane. Dumnezeu lucrează cu cei care se încred în el, este experienţa dar şi testamentul lui Robert de Turlande.

Punct de trecere între reforma de la Cluny şi reforma din secolul XIII a ordinelor cerşetoare, găsim aici pe platoul din Auvergne un exemplu, încă o dată, neaşteptat şi datorat aparent doar unui singur om dedicat slujirii aproapelui, despre ceea ce Biserica face să crească în istoria oamenilor. Într-adevăr, un istoric serios ca Ludwig Hertlig nu ezită să afirme că întreaga aventură instituţională de la Cluny este datorată oamenilor care au fondat-o: „cauzele care au condus mânăstirea de la Cluny la o atare dezvoltare şi la influenţa enormă pe care a avut-o în toată Biserica prin reformele sale trebuie căutate înainte de toate în personalitatea excepţională şi în perioada neobişnuit de lungă a abaţilor ei”[49]. Evident, ea se datorează şi factorilor de stabilitate, cum a fost faptul că în primele două secole de existenţă, au existat opt abaţi de la Cluny dar s-au schimbat 52 de papi[50]. Totuşi, factorul uman a contat, iată, în fundal, ca primordial.

Iată deci că, deşi cu harul lui Dumnezeu, avem încă o dovadă că istoria este cu adevărat scrisă de oameni, câţiva oameni, cei care au curaj. Este o foaie de istorie remarcabilă pentru capacitatea omului, iar în cadrul acestei foi remarcabile, impactul acţiunii lui Robert de Turlande, singur pe platoul său rece din Auvergne, iese şi mai clar în evidenţă decât pentru puternicul Cluny din Burgundia. Astfel continuă istoria Bisericii.

Bibliografie

Bertrand, P., Dumézil, B., X. Hélary, S. Joye, Ch. Mériaux et I. Rosé, Pouvoirs, Église et société dans les royaumes de France, Bourgogne et Germanie (888-premières années du XIIe siècle), Ellipses, Paris, 2008.

Bligny, Bernard, L’Église et les ordres religieux dans le royaume de Bourgogne aux XIe et XIIe siècles, Paris, 1960,

Bouchard, Constance, Sword, Mitre, and Cloister:  Nobility and the Church in Burgundy, 980-1198, Cornell University Press, Ithaca, 1987.

Charbonnier, Pierre, Histoire de l'Auvergne des origines à nos jours: Haute et Basse-Auvergne, Bourbonnais et Velay, De Borée, Clermont-Ferrand.

Constable, Gilles, The Reformation of the Twelfth Century.  Cambridge University Press, Cambridge, 1996.

Deflou-Leca, Noëlle „Réforme et réseaux de dépendances dans le monachisme post-carolingien (Xe -XIe siècles)”, in Iogna-Prat, Dominique, Michel Lauwers, Florian Mazel & Isabelle Rosé, Cluny: les moines et la société au premier âge féodal, Presses Universitaires de Rennes, 2013, pp.53-63.

Gaussin, Pierre-Roger, Le rayonnement de La Chaise-Dieu. Une abbaye auvergnate à l’échelle de l’Europe, Brioude, 1981.

Gaussin, Pierre-Roger, L’abbaye de la Chaise-Dieu, Paris, 1962.

Franzen, A., Mică istorie a Bisericii catolice, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2009.

Hertling, Ludwig, Istoria Bisericii, Ars Longa, Iaşi, 1998.

Iogna-Prat, Dominique, Ordonner et exclure. Cluny et la société chrétienne face à l’hérésie, au judaïsme et à l’Islam (1000-1150), Aubier, Paris, 1998.

Iogna-Prat, Dominique , „Cluny, le monachisme et la société au premier âge féodal (880-1050)”, Bulletin du centre d’études médiévales d’Auxerre, 15/ 2011, pp. 1-14.

Iogna-Prat, Dominique, «Cluny comme système ecclésial», in Constable, G., G. Melville, J. Oberste (ed.), Die Cluniazenser in ihrem politisch-sozialen Umfeld,  Lit Verlag, Münster, 1998, p. 7-92

Leyser, Henrietta, Hermits and the New Monasticism, St Martin’s Press, London, 1984.

O’Brien, Maureen M., "Far From the Heart: The Social, Political, and Ecclesiastical Milieu of the Early Abbots of La Chaise-Dieu, 1052-1184", Dissertations, 973/2006.

Ripart, Laurent, « Moines ou seigneurs : qui sont les fondateurs ? », Annales de Bretagne et des Pays de l’Ouest, 113-3/ 2006, pp. 189-203.

Rosenwein, Barbara H., To Be the Neighbor of Saint Peter. The social Meaning of Cluny’s Property. 909-1049, Cornell University Press, Ithaca-London, 1989

Rosenwein, Barbara H.,  Head, Thomas, Farmer, Sharon, „Monks and their enemies: a comparative approach”. Speculum 66 (4)/1991, pp. 764-796.

Racinet, Philippe , « Cluny et les autres: l’exemple des prieurés », Annales de Bretagne et des Pays de l’Ouest, 113-3/2006, pp. 203-221.

Schulte, Aloys, Der Adel und die deutsche Kirche im Mittelalter.  F. Enke, Stuttgart, 1910

[1] Ludwig Hertling, Istoria Bisericii, Ars Longa, Iaşi, 1998, p. 183, 185; A. Franzen, Mică istorie a Bisericii catolice, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2009, p. 212

[2] A. Franzen, Mică istorie a Bisericii catolice, op. cit., p. 212.

[3] Ibidem, p. 213.

[4] O parte din informaţiile lucrării au fost luate din teza de doctorat a lui Maureen M. O’Brien, "Far From the Heart: The Social, Political, and Ecclesiastical Milieu of the Early Abbots of La Chaise-Dieu, 1052-1184", publicată în Dissertations, 973/2006. Cf. şi Aloys Schulte, Der Adel und die deutsche Kirche im Mittelalter, F. Enke, Stuttgart, 1910.

[5] Constance Bouchard, Sword, Mitre, and Cloister:  Nobility and the Church in Burgundy, 980-1198, Cornell University Press, Ithaca, 1987, pp. 253 - 254.

[6] Barbara Rosenwein, Thomas Head, Shanon Farmer, „Monks and their enemies: a comparative approach”, Speculum 66 /1991, pp. 766-768.

[7] Barbara Rosenwein, Thomas Head, Shanon Farmer, „Monks and their enemies: a comparative approach”, op. cit., pp. 766-768.; Maureen O’Brien, "Far From the Heart: The Social, Political, and Ecclesiastical Milieu of the Early Abbotsof La Chaise-Dieu, 1052-1184", op. cit., p. 5

[8] Barbara Rosenwein, To Be the Neighbor of Saint Peter. The social Meaning of Cluny’s Property. 909-1049, Cornell University Press, Ithaca-London, 1989

[9] Maureen M. O’Brien, "Far From the Heart: The Social, Political, and Ecclesiastical Milieu of the Early Abbots of La Chaise-Dieu, op. cit., p. 4.

[10] Laurent Ripart, „Moines ou seigneurs: qui sont les fondateurs?”, Annales de Bretagne et des Pays de l’Ouest, 113-3/ 2006, p. 189; Dominique Iogna-Prat, Ordonner et exclure. Cluny et la société chrétienne face à l’hérésie, au judaïsme et à l’Islam (1000-1150), Aubier, Paris, 1998.

[11] Laurent Ripart, „Moines ou seigneurs: qui sont les fondateurs?”, op. cit., p. 191.

[12] Dominique Iogna-Prat, „Cluny, le monachisme et la société au premier âge féodal (880-1050)”, Bulletin du centre d’études médiévales d’Auxerre, 15/ 2011, pp. 1-14.

[13] Isabelle Rosé în Iogna-Prat, Dominique, „Cluny, le monachisme et la société au premier âge féodal (880-1050)”, Bulletin du centre d’études médiévales d’Auxerre, 15/ 2011, p. 3.

[14] Isabelle Rosé în Iogna-Prat, Dominique, „Cluny, le monachisme et la société au premier âge féodal (880-1050)”, Bulletin du centre d’études médiévales d’Auxerre, 15/ 2011, p. 3.

[15] Noëlle Deflou-Leca, „Réforme et réseaux de dépendances dans le monachisme post-carolingien (Xe -XIe siècles)”, in Iogna-Prat, Dominique, Michel Lauwers, Florian Mazel, Isabelle Rosé, Cluny: les moines et la société au premier âge féodal, Presses Universitaires de Rennes, Rennes, 2013, p. 52

[16]  Isabelle Rose, „Les réformes monastiques”, dans Bertrand, P., Dumézil, B., X. Hélary, S. Joye, Ch. Mériaux et I. Rosé, Pouvoirs, Église et société dans les royaumes de France, Bourgogne et Germanie (888-premières années du XIIe siècle), Ellipses, Paris, 2008, p. 135-161; Noëlle Deflou-Leca, „Monastères, chapitres et réformes dans les royaumes de Francie et de Bourgogne”, in Bertrand, P., Dumézil, B., X. Hélary, S. Joye, Ch. Mériaux et I. Rosé, Pouvoirs, Église et société dans les royaumes de France, Bourgogne et Germanie (888-premières années du XIIe siècle), Ellipses, Paris, 2008.

[17]Iogna-Prat, Dominique, «Cluny comme système ecclésial», in Constable, G., G. Melville, J. Oberste (ed.), Die Cluniazenser in ihrem politisch-sozialen Umfeld,  Lit Verlag, Münster, 1998, pp 13-91.

[18] Noëlle Deflou-Leca, „Réforme et réseaux de dépendances dans le monachisme post-carolingien (Xe -XIe siècles)”, in Iogna-Prat, Dominique, Michel Lauwers, Florian Mazel & Isabelle Rosé, Cluny: les moines et la société au premier âge féodal, Presses Universitaires de Rennes, 2013, p. 51.

[19] Marbod, I.7.1 in O’Brien, Maureen, op. cit., p. 9.

[20] Pierre Charbonnier, Histoire de l'Auvergne des origines à nos jours: Haute et Basse-Auvergne, Bourbonnais et Velay, De Borée, Clermont-Ferrand, p. 179.

[21] Pierre Charbonnier, Histoire de l'Auvergne, op. cit., pp. 155-157.

[22] Maureen O’Brien, op. cit., p. 17

[23] Vita beati Roberti, ed. et trad. Antonella Degl'Innocenti, Giunti, Firenze, 1995

[24] O’Brien, Maureen, op. cit., p. 39

[25] Marbod, I.3.1 and I.4.5 in Maureen O’Brien, op. cit., p. 42 .

[26] Marbod, I.6.7-8:, in Maureen O’Brien, op. cit., p. 43.

[27] Marbod, I.6.11.in Maureen O’Brien, op. cit., p. 43.

[28] Lewis, A. R., Development of Southern French, pp. 403-404 in Maureen O’Brien, op. cit., p. 34

[29] Maureen O’Brien, op. cit., p. 35

[30] Lewis, Development of Southern French, in Maureen O’Brien, op. cit., p. 36.

[31] Maureen O’Brien, op. cit., p. 45

[32] Marbod, I.12.1-6. in Maureen O’Brien, op. cit., p. 43.

[33] O’Brien Maureen arată că tipul de viaţă mixtă activă şi contemplativă va fi numită vita biformis în secolul XIII – cf. Gilles, Constable, The Reformation of the Twelfth Century, Cambridge University Press, Cambridge, 1996, p. 290, in Maureen O’Brien, op. cit., p. 47. 

[34] O’Brien, Maureen, op. cit., p. 47.

[35] O’Brien, Maureen, op. cit., p. 48 .

[36] Marbod, I.17.5;  Simon Genoux, Histoire de l’abbaye de la Chaise-Dieu, p. 42.in O’Brien, Maureen, op. cit., p. 49.

[37] Marbod (I.15.5, 7) in Maureen O’Brien, op. cit., p. 50.

[38] Marbod, I.17.5. in O’Brien, Maureen, op. cit., p. 51

[39] Marbod, I.18.2 in Maureen O’Brien, op. cit., p. 55

[40] in Maureen O’Brien, op. cit., p. 49.

[41] Gaussin, L’Abbaye, pp. 112-113.in Maureen O’Brien, op. cit., p. 52

[42] Maureen O’Brien, op. cit.,  p. 53

[43] Maureen O’Brien, op. cit., p. 55

[44] Pierre-Roger Gaussin, L’abbaye de la Chaise-Dieu, Paris, 1962; Pierre-Roger Gaussin, Le rayonnement de La Chaise-Dieu. Une abbaye auvergnate à l’échelle de l’Europe, Brioude, 1981.

[45] Geoffroy de Vigeois, Chronicon Lemovicense, in P. Labbe, Nova bibliotheca manuscriptorum librorum, vol. II , Paris, 1657,  p. 284.

[46] O’Brien, Maureen, op. cit., p. 64

[47] O’Brien, Maureen, op. cit., p. 64

[48] O’Brien, Maureen, op. cit., p. 64

[49] Ludwig Hertling, Istoria Bisericii, Ars Longa, Iaşi, 1998, p. 187

[50] Idem.