Marele zid - chinezesc - al vieţii

Putem spune privind poza de mai sus că partea de zid, partea de jos, e pentru viaţa noastră ceea ce nu ne place, e “obligatoriu, greu, sufocant”. Iar partea de aer dintre creneluri, partea de sus, e partea de libertate interioară, sine, bucurie.

Totuşi, poate că la dreapta şi stânga a zidului spaţiile se lărgesc. E un fel de iluzie optică, sau de percepţie globală care face că de la o limită încolo, pe nesimţite, zona liberă a devenit mai mare şi mai lată decât crenelurile.

La fel e în viaţă. Uneori trecem nişte hopuri mai lungi, mai grele, iar pauzele şi momentele de fericire sunt subţiri, nişte fâşii prea subţiri. Apoi, la un moment dat, greutăţile nu dispar, oamenii răi şi proşti nu dispar, dar zonele de pauză şi bucurie devin ceva mai late, mai consistente. Şi la un moment dat, dintr-o dată , cu încă un centimetru lăţime, ajungi să ai o viaţă mulţumită, senină.

Chiar dacă zidul rămâne, mereu, la fiecare etapă, chiar dacă crenelurile sunt acolo, totuşi desenul arată cu totul altfel: acum e un cer limitat uneori de zidul de jos, pe când înainte era un zid mare care doar uneori lăsa ferestre mici deschise spre soarele de sus.

Concret, zidul job-ului sau zidul corvezilor zilnice nu poate fi eliminat: ţi-ai arunca viaţa în aer. Dar, dacă ştii să deschizi inima şi agenda inimii, mai pui o deschidere mică de o bere cu un prieten. Un film bun. Puţin sport. Şi din câteva chestii din astea aparent banale şi fără mare speranţă în ele, brusc îţi dai seama că imaginea s-a inversat. Acum e doar un cer deschis şi liber, cu o bordură zilnică pe care, nu-i aşa, toţi oamenii o au brodată de la naștere la decorațiunea interioară a vieţii lor de zi cu zi.

Bordura dincolo de care ne cream zilnic propria imensitate, pe care nimeni nu o vede - în afară de cei care ne cunosc și ne iubesc.