Metoda “Tiramisu”. Cum reuşim o schimbare atunci când nu mai avem nici o speranţă

Dacă ar fi să imaginăm viaţa noastră ca pe o prăjitură, ce fel de prăjitură ar fi ea?

Nu ştiu cum sunt alţii, dar indiferent cât de bună ar fi prăjitura, eu cred că ea azi arată ca un mare terci. Ca după o masă cu copii mici, resturi neterminate. Bune, dar arată ca naiba.

Ce vreau să zic e că nu mai putem avea pretenţia sau şansa de a avea o viaţă organizată, ca un tiramisu, frumos, strat după strat. Lucrurile în viaţa noastră sunt aruncate, la grămadă, ca într-un tomberon.

Dorim, dar nu avem puterea de a începe.

Începem, şi nu terminăm.

Începem, şi nu putem să terminăm.

Continuăm, dar nu avem în nici o clipă speranţa că vom merge până la capăt. Al proiectului, al lucrului bun, al sportului respectiv, al creaţiei respective.

Suntem obligaţi să nu terminăm, proiecte, iar în timp acest sentiment se mută în cap. În minte, în ceea ce credem noi despre lume: că nu vom reuşi să finalizăm.

Ar trebui să mă las de fumat, ştiu că ar trebui, sau aş vrea, dar în final resursele mele pentru a lua o decizie sută la sută privind fumatul nu sunt. Ideea este, gândul este, dar puterea nu este sută la sută. Degeaba mă gândesc la ţigări, dar nu pot renunţa la ele. La fel, ştiu că vreau să mă apuc de pictură, vreau asta, dar nu am privit în faţă faptul că ar trebui să pictez de fapt jumătate din timpul vieţii mele.

Ei bine, chiar dacă ingredientele vieţii noastre sunt aranjate haotic şi disperant, e nevoie uneori de un singur lucru, de aluatul din cele două margini ale prăjiturii, sau de un sigur strat de tiramisu. Nu e nevoie de mai mult. Un singur strat.

Acel strat e rigipsul, chitul, ghipsul care va lipi, la ţine laolaltă restul ingredientelor amestecate în mod oribil. Şi, de acolo vom putea începe.

Acel strat mi se pare mie singura soluţie. Nu mai văd alta, nu mai cred în alta.

Adică, aleg o zonă a vieţii  mele în care îmi dau timpul să merg până la capăt, să fiu performant, cel mai bun, în acea zonă totul să fie ok. Poate fi arte marţiale, bicicletă, cursurile de limba şi istoria spaniei. Ceva bun şi frumos pentru restul vieţii.

Iar dacă îmi doresc pictură, soluţia nu va veni de la pictură, ci de la să zicem faptul că studiez Tai Chi pentru restul vieţii, iar modul în care am grijă de corpul meu şi de armonia lui mă va duce apoi la grija pentru armonia culorilor în desenele mele.

Viata întreagă, deci, e fără speranţă pierdută într-un haos complet. Dar, şansa vine de la ziua în care decid, pe o zonă colatarală, dar bine aleasă, să fac tot. Să ştiu tot. Să învestesc tot. Să adun tot, să reuşesc tot.

E o investiţie unică şi cea mai importantă din viata mea: e investiţia în speranţă.

Cursurile de arte marţiale, sau de apicultură, sau de permacultură, vor fi sansa mea de a mă considera un tip totuşi normal la cap, normal la inimă, care se poate ţine de ceva pe lumea asta.

Si atunci voi prinde gustul şi pentru restul.

Omul totuşi are capacităţi nelimitate. Odată ce faci curat într-un loc al camerei, e gata să continue curăţenia. Mintea, energia, psihicul uman sunt mai puternice decât credem.

Dar trebuie declicul. Nu mai putem avea declicul direct acolo unde avem nevoie de el, gen "Mă apuc de pictură". Dar, important e să avem un declic, oricare ar fi el. "De azi, mă duc la sală, să arăt bine". "De azi, mă apuc de tehnici de comunicare. Pentru restul vieţii". "De azi, mă apuc de tehnici de manipulare. De istoria Greciei. Pentru restul vieţii".

Acel sentiment de "Gata, mă apuc", e comoara. Secretul. Odată ce l-ai simţit, pentru orice, nu contează ce, poţi apoi să îl continui, să îl lărgeşti, să îl tranferi, spre restul vieţii.

Ai pus primul strat de Tiramisu peste viaţa ta haotică. Apoi, te legi de el, te bazezi pe el, te ajuţi de acest prim strat, ca să continui organizarea pentru restul lucrurilor din viaţa ta.  

Altfel spus, lumea zice “Trebuie să începi de undeva”. Nu, “trebuie să finalizezi undeva”.

Să duci stratul de tiramisu până la cele patru colţuri ale prăjiturii. Apoi, o să începi să prinzi gustul şi pentru restul vieţii tale.