Oamenii pe care îi voi întâlni pe acest pământ

Există unii oameni cu care legi nişte lucruri, în studenţie, în tinereţe, un fel de conexiuni care apoi se pierd. Nu ştii de ce s-a întâmplat aşa, dar ştii că era acolo ceva dincolo de simpla politeţe.

Ei bine, pe acei oameni îi vei întâlni, mai târziu. Mi s- a întâmplat de prea multe ori asta, acum ştiu că e o regulă. Si e o regulă bună şi frumoasă a vieţii.

Acele relaţii cumva începute dar neterminate sunt ca o promisiune, o floare neînflorită dar care e acolo ca un jar mocnit. La un moment dat vei avea nevoie de acel om, sau el de tine, şi tocmai acel început de relaţie sau tocmai acea relaţie care nu a durat mult dar a fost marcată de minunea încrederii îţi dă încrederea necesară să reiei, de la o altă vârstă, o conexiune din trecut, şi să ştii foarte sigur, în sinea ta, că ea va merge.

Nu cred că astfel de circuite existau în alte vremuri. Ele există pentru că ne mutăm, circulăm, schimbăm oraşe şi job-uri, şi mai ales pentru că avem reţele de comunicare şi putem relua cunoştinţe.

Dar, acest tip de reluări de prietenii sunt o cale de acces spre Dumnezeu. In vechile timpuri, Toma d’Aquino avea nişte dovezi foarte teoretice ale existenţei lui Dumnezeu. Azi, avem altele: nu doar despre faptul că Dumnezeu lucrează prin oameni, dar mai ales despre faptul că, deşi viaţa e plină de stres şi risc şi angoasă, de fapt viaţa e şi plină de sens pentru că o ţesătură ascundă de încredere, care nu ar fi trebuit să existe, există totuşi.

Vieţile noastre par bătute de vânt, dar când suni un fost coleg de facultate sau de la primul job, cu care nu ai mai vorbit de zece ani sau 15 ani, şi te ajută mai bine şi mai sincer decât toţi prietenii tăi din acest moment, descoperi ţesătura bună dar nevăzută a vieţii.

Nu ştiu dacă am verificat asta de 20, 40 sau 60 de ori în viaţă. Cred că de mult mai mult de 100 de ori. Dar, fiecare astfel de punct din trecut care nu s-a stins şi devine un punct pe GoogleMap-ul vieţii tale de azi e ca o minune mai mare decât orice altfel de minune: acea relaţie de foarte bună calitate, care iată că nu s-a stins şi poate fi activată tocmai acum. Esenţa minunii e sentimentul cumva incipient că poţi suna cu încredere pe acel om, şi faptul că a funcţionat, că funcţionează.

Un mare sociolog spunea că suntem “suma experienţelor noastre”. E american, e bine, dar nu e clar dacă sunt experienţe bune. Eu aş zice că suntem suma încrederii pe care am intermediat-o în lume. De la alţii şi spre alţii. Oamenii care au oferit încredere au primit încredere, iar încrederea, ca o lumină spirituală, a crescut în viaţa lor. Se simte asta.

Avem o lume plină de bănci fără suflet, de dead-line uri fără sens, de stres cu adevărat ucigător. Avem nevoie, uneori, pe un deal, să dăm un telefon şi să verificăm că ţesătura de încredere a lumii e încă acolo, tot mai bine prinsă, tot mai bine închegată. Că banca adevărată a lumii nu e cu bani, e cu încrederea care începe cu adevărat întotdeauna dincolo de bani, de moşteniri, dincolo de gânduri raţionamente comparaţii şi calcule. Încrederea care se hrăneşte din încredere şi care se stinge fără încredere.

Nu cumva, viaţa de azi e un test, un joc de obstacole, pentru a demonstra lumii şi cerului că, după fiecare colţ unde nu te aşteptai să fie nimeni şi credeai că vei rămâne singur pe drum, mai era de fapt un prieten, de ieri, sau de azi, sau de mâine? Nu văd alt sens pentru galaxia de anxietăţi în care trăim zilnic decât încercarea zilnică de a popula cerul vieţii cu stele bune şi pământul pe care călcăm cu încrederea că ţesătura bună din agenda telefonului nu e niciodată epuizată. Că are sens să luptăm pentru a mai lega un nod în pământul lăsat de Dumnezeu oamenilor pentru a deveni ca el: o fiinţă care ştie că “e mai mare fericire în a da decât în a primi” (fapte, 20 35).