Omul bun, omul rău de lângă geam

E un articol pe care m-am temut multă vreme să îl scriu, dar uite că o să îl scriu, mai precis lansez ideea pe moment, o "spun".

Sunt oameni care sunt buni, adică sunt buni ca oameni, sunt simpatici, apreciaţi, știi sigur că nu sunt oameni răi, dar... a sta lângă ei, cu ei, a lucra cu ei îmi poate face rău. Pentru mine, e rău.

Şi mai ales că nu îţi vine să crezi asta. Pentru că.. ei da, cu ochii vezi că omul chiar e simpatic, lumea îl apreciază, pe măsură ce se distanţeaza de tine cu doi, cinci, zece metri, două zile de drum, e simpatic, dar.. lângă mine e complet nepotrivit.

E colegul meu de birou, de bancă – la școală, la liceu, la facultate, e tata sau mama, e actorul pe care îl admir și cu care vreau să semăn, zilnic, e șeful de departament, e colegul cel mai simpatic din birou, care face glume pe care eu nu le fac, etc.

El e bun, e Ok.. ce înseamnă până la urmă „ok” din pdv. al relaţiilor umane?

Pentru că ce simt e că efectul prezenţei lui lângă mine mă distruge, la foc mic, zi după zi, an după an. La fel ca bucăţile de Kripton care anulau orice putere a lui Superman. Am văzut, când eram mic, scena în care Gene Hackman îi pune pe piept lui Superman o bucăţică din Kripton, iar el e gata să moară, fără nici o putere.

Dar iată paradoxul: omul respectiv, poate fi un frate, un tată, un prieten, toată lumea știe că e „bun”, și nu e nevoie să îmi spună ceilalţi că e bun, știu cu mintea logică, raţională, că e bun. Dar contactul între subconștientul meu și al lui, inconștientul meu și al lui, e distrugător. Eu sunt moralist și el e mai libertin sau artist din fire, sau invers. Eu sunt introvertit iar el extrovertit, el e ușuratic, eu sunt serios. Eu fac complimente, el face mișto.

Iar asta complica lucrurile. Bine, sunt reguli de bază: unii zic că e bine să ai pe cineva complementar ca personalitate lângă tine, ei bine nu e chiar așa atâta timp cât nu te-ai dezvoltat. E ok să fie cineva care e complementar ca partener de cuplu matur (asta e altceva), dar dacă e cineva coleg de liceu sau de job la 18 ani, adică e acolo atâta timp cât nu îţi cunoști încă spaţiul personal și stilul personal, îţi poate face rău. O să încerci să fii ca el, fie pentru că îl admiri, fie pentru că vrei să comunici cu el pe limba lui și nu știi încă să negociezi o comunicare. Şi o sa te distrugi pe tine.

Aici e problema: încerci să fii ca el, sau ca ea, doar că el, sau ea, rezolvă și tratează problemele altfel decat tine. Iar pe tine asta te blocheaza. Pentru tine, e un om „rău”, și trebuie să fugi, asa cum a fugit Brancusi de Rodin: „nimic nu creste sub umbra marilor copaci”.

Nu mă întind prea mult acum, o sa dezvolt ideea, dar ne putem intreba: e normal ca soarta să ne pună în cale oameni simpatici pe care trebuie să îi părăsim, de care trebuie să fugim ca să ne salvăm personalitatea și echilibrul psihic? Păi nu stiu dacă e normal dar e just pentru că tot soarta ne pune apoi în cale omeni pe care la inceput nu dai două parale, nu seamănă a nimic („din Nazaret poate să iasă ceva bun?”) și care, pe măsură ce te apropii de ei, devin centrul și pilonul vieţii tale, stâlpul întregului univers afectiv.

Iar discuţia, dacă devine teologică, devine de-a dreptul șocantă: psihiatrul și psihanalistul Viktor Frankl de exemplu vorbește despre soţia lui, și a descoperit toată psihologia sensului vieţii bazat pe o singură persoană care, iată, îţi poate aduce sensul vieţii. Prin urmare, inversul e posibil: sunt și oameni, lângă tine, care pot să îţi fure pur și simplu tot sensul vieţii din tine, atâta cât era, nu doar energia cum zic unii ci tot sensul vieţii.

(Deși e o diferenţă între sensul vieţii când îl ai și când nu îl ai încă cu adevărat).

Pe moment, o concluzie pozitivă: soarta ne lasă liberi, să alegem: oamenii sunt pur si simplu mai mult decât se vede, iata o concluzie pozitivă, și trebuie să nu ne încredem în ce se vede, ci în propria doză de umanitate, care, cu suferinţe sau bucurii, are totuși radarul corect pentru drumul cel bun în viaţă. Să ne încredem în ea, nu în situaţiile de conjunctură în care soarta ne-a condus, azi, sau ieri.