Pe cine să (mai) credem? Etica "My way"

(Un text din 2008, scris după revizionarea filmului Fight-Club, la Cluj. De luat doar ca o meditaţie pentru un viitor text) .

În fond etica înseamnă ştiinţa fericirii. Or, astăzi, dacă pretutindeni suntem îndemnaţi să fim fericiţi, sau măcar să ne simţim bine, ştim foarte bine şi tot mai bine că nimeni nu ne poate arăta de fapt cum să fim fericiţi. Nu numai că situaţiile cu care suntem confruntaţi sunt foarte diferite, dar mai ales vedem istorii atât de diferite, oameni atât de diferiţi (ca parcurs) care ajung să fie fericiţi (sau măcar să afirme asta), încât se pare că nu mai există nici un reper (reţetă) universal valabil (ă) care să conducă la fericire. Fericirea e ascunsă pentru fiecare din noi pentru că suntem prea mulţi şi am văzut prea multe, şi bune şi rele. De fapt, poate că nu mai putem găsi sigur şi repede fericirea pentru că ştim prea multe, pur şi simplu. Cunoaştem prea multe scenarii de condiţii favorizante care au dus la eşec sau nefericire, sau prea multe condiţii defavorizante care au dus, totuşi, la fericire. Aşa că nu mai ştim ce să credem, asta e problema. Şi cu atât mai puţin pe cine să credem.

Aşa că forma tradiţională principală de găsire a fericirii, chiar dacă e vorba de o pseudo-fericire, adică imitaţia, nu ne mai este de ajutor. Ştim că imitând trasee ale altora nu mai găsim neapărat fericirea. Ce am putea găsi ca reper, în afara faptului că ştim că suntem condamnaţi să inventăm şi să aşteptăm, la nesfârşit, alternând creativitatea cu aşteptarea?

În primul rând, ştim că avem nevoie de istorie a vieţii. Aşa cum spune moartea în filmul Meet Joe Black, trebuie să avem destule amintiri frumoase pentru a putea muri. Inversând citatul, trebuie să avem destule amintiri frumoase pentru a începe să trăim. Istoria nu mai e necesară doar pentru experienţă, fericirea se defineşte ca o limită depăşită în capacitatea de a percepe lumea şi lucrurile prin prisma unei istorii destul de profunde, destul de cuprinzătoare şi personalizate. Trebuie să mergem până la capătul întrebărilor pentru a putea găsi un răspuns care ne satisface. Pentru a putea vedea în jur ceea ce ne dă fericirea.

Etica de azi este se construieşte deci undeva în afara criteriilor stabilite şi ajustate de ceva sute de ani. În câțiva zeci de ani, etica de pe stradă, etica zilnică ce oferă acces în scurt timp la fericire, şi mai ales cea care oferă acces la o fericire concretă, nu mai este de găsit în nici o carte, pentru că oamenii care trăiesc după această nouă etică s-au născut şi format mult mai repede decât ar fi putut nişte scriitori sau oameni de ştiinţă să popularizeze experienţa lor.

Doar artiştii, pe undeva, au spus ceva despre această etică, iată de ce filme ca Fight Club fascinează atât de multă lume, şi mai ales pe tineri. Deoarece conţin în faşă o nouă etică pe care încă nu a scris-o nimeni. Conţin în faşă nişte formule de viaţă care sunt echivalentul învăţăturii pe care fiecare o primea înainte în familie sau în societate, şi pe care fiecare e obligat astăzi să o descopere de unul singur, după sute şi mii de ore de suferinţă tăcută, în neînţelegere sau ruptură atât faţă de ceilalţi cât şi chiar a sinelui faţă de sine.

Într-adevăr, părem, mai mult decât alţii, nebuni şi singuri, pentru că nu mai găsim comunicate esenţele cele mai intime ale experienţelor noastre. Nu ne dăm seama cât de mult suntem (sau nu) apropiaţi unii de alţii, şi credem că esenţa experienţei noaste morale este însingurarea, când de fapt la o privire mai atentă esenţa experienţei noastre morale este mai degrabă ineditul, noutatea, şi mai mult din acest motiv ne simţim însinguraţi. Pentru că de fapt trăim de mult timp deja "mai mult" decât se ştie oficial, "mai altceva" decât se ştie oficial, pentru că experienţa noastră a depăşit de mult textele scrise disponibile sau cuvintele comunicate între doi sau mai mulţi oameni. A scrie o etică azi înseamnă a scoate la lumină tocmai acest decalaj între ce se trăieşte individual şi ce se ştie în comun, pentru a regăsi o legătură  corectă între oameni. Şi a regăsi profilul unui om care caută sau poate căuta fericirea.

Pentru că nu e atât de grav că nu mai prea credem în fericire, aşa  ceva e de fapt imposibil, pentru un om. Mai grav e că nu mai vedem cum să atingem fericirea. Iar atunci când suntem pe punctul de a o atinge, atunci când am găsit-o chiar, şi trebuie să facem un pas decisiv, nu îl facem pentru că nimeni nu a scris despre acest pas, nimeni nu a verbalizat sau exprimat ceea ce tocmai descoperim pe pielea noastră (situaţii, sentimente, relaţii, aspiraţii, decizii complet inedite). Aşa că în clipa esenţială în care, de multe ori, atingem fericirea, ne retragem şi ne considerăm nebuni, sau pe cale de a înnebuni. Pentru că atingem nişte zone de singurătate atât de adânci încât ceea ce este fericirea, sub diferite forme, ni se pare culmea nebuniei. Loosing control. De fapt, cum scrie în filmul Instinct, nu ar fi frumos să ne pierdem controlul ? Să ieşim din joc? Nu asta însemna dintotdeauna fericirea, să ieşi din jocul vizibil şi acceptat al celorlaţi, şi să devii fericit adică separat?

Într-adevăr, “să locuieşti undeva înseamnă să fii separat”, zice Levinas. Mai altfel spus, a găsi locul tău în lume înseamnă a fi separat. Sau, te separi de ceilaţi atunci când găseşti locul tău în lume. Dar azi nu mai e vorba doar de a te separa de alţii cu fericirea ta, cu căminul tău, cu mica ta perlă preţioasă pe care ai găsit-o. E vorba de perla preţioasă pe care numai tu o ştii. E altceva, şi e mult mai derutant. Pentru că este o perlă, oricare ar fi ea, pe care numai tu o înţelegi. Chiar dacă şi alţii o văd. Prin urmare, pentru ceea ce văd şi ştiu ceilaţi, a găsi fericirea înseamnă în esenţa a vedea ceva anume, diferit, nou, dar prima impresie afectivă şi socială, de care nu poţi să scapi, este că treci dincolo de ceea ce ceilalţi văd, deci dincolo de ceilalţi ştiu, înţeleg şi finalmente gândesc. Asta poate fi definiţia omului fericit, dar la prima vedere este definiţia nebunului. Nebunul este cel care vede lucrurile altfel, aşa încât nimeni nu îl (mai) înţelege.

Evident, de secole imaginea îndrăgostitului ca tip de om fericit era aceea a unui nebun, care o iubeşte pe Julieta lui atât mult încât poate să moară pentru ea. Dar nu în acest sens al intensităţii sau al romantismului sunt nebuni oamenii fericiţi de astăzi. Ci într-un sens mult mai intelectual, în sensul că au curajul să meargă până la capăt într-un fel anume şi original de a vedea lucrurile « on my way ». Şi nici măcar faptul de a vedea lucrurile aşa, ci curajul de a paria pe acest stil, pare a fi una din principalele virtuţi postmoderne. Virtuţi despre care nimeni nu a prea scris. Pentru că tocmai se formează, în ultimii ani, în conştiinţele care tocmai ne înconjoară. În schimb orice contribuţie la scoaterea la lumină a acestor virtuţi este benefică, pentru că fără să fie un drum sigur spre fericire, este până una alta o mână de ajutor dată oamenilor care se tem să nu fie nişte nebuni. Este o încurajare pentru cei care caută cu adevărat ceva în viaţă, şi, oscilând undeva în jurul momentului revelaţie şi al descoperirii, în loc să facă pasul final spre fericire se retrag cu o culpabilitate definitivă speriaţi de temeritatea lor.

Etica postmodernă sau contemporană ar fi deci o etică în care cuvinte din afara moralei tradiţionale, precum instinct, consecvenţă în gândire şi simţire, mers până la capăt, “my way”, “loosing control” etc… devin eşafodajul principal. Virtuţile vechi precum temperanţa, prudenţa, etc., trec în planul secund. Mai mult, pe baza vieţii şi experienţei unui nou tip de om, marile dorinţi şi sentimente, care nu se vor schimba niciodată, se organizează altfel. A construi o etică azi înseamnă a reîncărca etica sub o altă formă, într-o altă versiune. Unele fişiere rămân, măcar titlul. Dar conţinutul este, de fapt, complet diferit.

Rămâne valabil că omul vrea să fie fericit, că nu prea se ştie clar ce înseamnă fericit, şi că fericirea însemnă o căutare care se împlineşte, în general prin iubire, sau măcar prin dragostea pentru un loc sau un om care a fost găsit după lungi căutări şi după o formare destul de serioasă, măcar în ce priveşte eşecurile şi greşelile. Dar în afară de aceste repere foarte foarte vagi, aproape tot restul eticii contemporane arată cam altfel.

Pentru a ajunge fericiţi gândim altfel, trecem prin alte locuri, alte etape, în fond singurul lucru care rămâne neschimbat este fericirea însăşi, care, încă o dată, nu se ştie exact ce este, dar este exprimată mereu la fel, prin bucurie, pace, poftă de viaţă, şi o atenţie regăsită pentru ceilalţi. În rest totul este reîncărcat prin filtrul experienţei actuale, şi nimic nu pare a mai fi ce se ştia. Chiar şi asta, afirmaţia că totul sună altfel şi arată altfel, nu ne ajută prea mult, esenţial e să identificăm exact care sunt noile repere şI criterii ale unei noi etici. Aşa avem măcar o şansă mult mai sigură, poate nu de a găsi fericirea, dar măcar de a şti de ce am ajuns nefericiţi. De a şti pe unde ne situăm.

A şti unde ne situăm este de fapt începutul şi jumătate din orice etică, la orice moment al vieţii. Şi tocmai acest început esenţial e greu de găsit astăzi. Asta e sarcina care trebuie reluată, din nou. Cu riscul de a vedea că tot ce am făcut e fals, a fost un drum plin de eforturi dar care de fapt nu mai există. Dar mai ales cu speranţa, că, de fapt am făcut mai multe lucruri bune decât credeam. Doar că nu ştiam că suntem pe drumul cel bun.