Frumuseţea durabilă

Liniștea sufletească o găsim atunci când învăţăm să citim și apoi să rescriem ce ni se întâmplă zilnic (dar și pe termen lung). Adică, atunci când avem un „aparat de mixat evenimentele”, un „aparat foto interior” care dă sens, poză după poză, la tot ce ni se întâmplă. Cel care nu poate citi lucrurile care i se întâmplă, semnele timpurilor vieţii lui sau ale vieţii altora, nu e liniștit: depinde mereu de următorul eveniment, de ziua de mâine, nu se poate bucura de ziua de azi, și deci nu are liniște. În textele mai vechi, am spune că nu are „interioritate”. Azi spunem chestii mai soft, nu are „aparatul de citire”, programul, softul.

Acum, sunt unii oameni nu au nici o lectură a evenimentelor, sunt cei care se spune că trăiesc superficial, la coaja lucrurilor. Apoi, cei care au „o părere” despre lucruri, cei care „citesc”, dar încă nu știu să „rescrie” ce se întâmplă în propriul limbaj, în propria lume interioară.

Şi există nivelul trei. „Rescrierea” evenimentelor vine la un moment dat, e ca un copil care învaţă să „vorbească” încetul cu încetul. Omul care ajunge aici se naște a două oară. La început, pentru mult timp, sunt doar „sunete ale spiritului”: senzaţiile personalizate, ideile personale, intuiţiile originale. După un timp, unii încep să scrie articole, altii discută aprins la o bere sau la televizor, încep să spună „ce cred ei”, și mai ales „cum cred ei” că stau lucrurile. Deși au 22, 32 de ani, de fapt abia au învăţat să zică mama, tata, apă. Iar în timp, mai repede sau mai încet, limbajul personal se extinde. Văd ceva frumos în orice apus de soare, orice schimbare de look a orașului, a politicii, a colegilor de birou. Au lumea lor interioară.

E momentul în care ne îndrăgostim de adevărat de un alt om. La început, sigur, e o blondă drăguţă, sau un băiat cu ochii verzi. Dar apoi, după ce îţi dai seama, la fel ca Micul Prinţ, că blonde mai sunt milioane, și începi să te îndrăgosești de ceva mai ascuns: blonda care are lumea ei, lumea care ţie îţi place, o lume construită cu cuvinte pe care doar ea le știe, adunate în timp, și care vor trebui descifrate timp de ani de zile.

Iar apoi, după ce fiecare a învăţat aceast limbaj interior, fiecare merge la un moment dat spre cuvintele lui esenţiale.

Sunt cuvintele de viaţă care reunesc tot ce știi, filosofia ta, ca o melodie care se naște după ani de zile de solfegii. Adică, deja faptul că ai lumea ta îţi oferă o anumită liniște, atunci când mergi obosit spre casă, ai fost concediat sau te arată cu degetul cinci proști care fumează la parterul unui bloc. Dar lumea ta interioară are nevoie și de o bază, o fundaţie. Sau cheia de boltă, după cum vrei să privești.

Iar în momentele cele mai grele sau cele mai frumose, ajungem cu „mintea inimii” la bază, până jos, pe podeaua lumii noastre interioare.

E un cuvânt, două, trei. De regulă, e o descoperire pe care o faci după ce mult timp ai mers în direcţia greșită. Şi ea se bazează pe o experienţă de genul „lucrurile nu se fac așa, de fapt se fac altfel”. Acel „Altfel” e cuvântul de bază al lumii tale interioare. Mare ta descoperire. „Simplitatea” pentru Brâncuși, „bucuria și fraternitatea” pentru Bono și U2.

E sinteza bună a tot ce ai trăit, descoperirea. E ceea ce poate fi explicat altora în câteva minute, dar pentru tine e cuvântul pus ca motto și slogan pe experienţa ta principală de viaţă, deci e cuvântul care umple de fapt toate golurile momentelor, așteptărilor, evenimentelor. Ai prins „secretul tău” de viaţă.

Adică, e codul de citire, parola de acces la lume, password-ul care face că, de acum, chiar dacă stai pe o bancă într-o gară, sau aștepţi un autobuz, nu mai ești deloc grăbit să ajungi undeva. De acum, nu mai ești dependent de evenimente. Mereu, oriunde, lumea ta interioară se hrănește, fiersc, mereu nou, din orice vezi, sau orice faci. Produci singur limbaj sufletesc, sens al evenimentelor, frumuseţe ascunsă ochilor. Ai devenit, deci independent. Iar viaţa ta, oricum ar fi, pentru tine e frumoasă.

Frumuseţea personală nu e deci nici „frumusetea mea”, dar nici a lumii din jur. Toate astea, chiar dacă există, pot ajunge într-un mare decalaj”: mi-am luxat piciorul cu cinci minute înainte de a ajunge pe muntele mult visat, sau afară e senin dar eu tocmai am fost dat afară de unde lucram, etc. Frumuseţea (mea și a vieţii) e mai degrabă aparatul interior care face că știu să citesc „ce scrie” în lume, știu să văd ce nu se vede cu ochii, și să rescriu cu mașina sufletului meu clipele lungi sau scurte ale vieţii. Iar asta îmi face viata frumoasă, chiar dacă eu nu sunt „frumos” în toate sensurile posibile, sau chiar dacă ce văd în acest moment, biroul strâmt sau apartamentul murdar – nu e ceva frumos în toate sensurile posibile.

Nu mai contează, pentru că liniștea mea a devenit frumuseţe durabilă: puterea de a duce lumea mai departe în sensul în care eu cred că lumea trebuie să evolueze.