POVESTEA OIŢEI de Corina Grigoraş

Invitată la mine pe blog, Corina Grigoraș cu o poveste foaaarte draguță. Enjoy. 

A fost odată că niciodată că dacă n-ar fi  nu s-ar mai povesti, o oaie care locuia într-un ţarc, undeva în munţi. Oiţa se numea Gina şi era mică albă şi ca orice oiţă care se respectă, avea blăniţa creaţa şi pufoasă, pufoasă, pufoasă. Ţarcul ei era într-un loc mirific: în mijlocul munţilor, într-un loc cu păşuni întinse, verzi, cu flori de câmp şi miresme îmbietoare de fân, de iarbă verde sau de ploaie. Ei bine şi oiţa noastră Gina locuia acolo împreuna cu stăpânul ei şi nevasta acestuia. Stăpânul ei era un bărbat ursuz, mereu plin de griji care nu ridica niciodată ochii din pământ că să privească minunăţia din jurul lui. Oiţa îşi iubea totuşi stăpânul, pentru că el o salvase de la moarte pe când era tare mititică. Gheorghe sau Gheeee după cum îi zicea Gina, o găsise pe micuţa oiţă pe când era doar o mieluţă speriată, udă leoarcă şi tremurând de frig şi frică, din pricina unei furtuni îngrozitoare şi o luase la el acasă.

Gheee şi nevasta lui nu aveau copii şi de aceea o îndrăgeau tare mult pe oiţa Gina şi iarna o lăsau să doarmă în casă, lângă sobă. Gheee purta mereu pe cap o căciula de astrahan –motiv pentru care Gina se teamea uneori de stăpânul ei.

Oiţei îi plăceau tare mult iarba proaspătă de primăvară, păpădiile, roua dimineţii, felul cum stăpâna ei îl îmbrăţişa pe Gheee când bărbatul venea de la muncă, florile de Nu-mă-uita şi norişorii albi de pe cer. De fapt, Gina era convinsă că norişorii de pe cer nu sunt altceva decât nişte oiţe ca şi ea. Uneori, oiţele astea erau tare supărate, se faceau mari şi negre din cauza nervilor şi când se luau la ceartă se lăsa cu tunete şi fulgere. Dar asta se întâmpla foarte rar, de cele mai multe ori ele fiind foarte drăguţe şi cuminţi. Gina care se simţea tare singură avea un vis: acela de a se împrieteni cu turma de oiţe de pe cer. Dar niciodată nu avusese curajul să plece: poate din frica de a fi pe cont propriu, poate pentru că nu voia să le pricinuiască supărare stăpânilor ei.

Într-o zi cu soare, pe când stătea întinsă pe iarbă şi privea visătoare către suratele ei îndepartate, îi trecu prin cap că poate nici nu trebuie să lipsească prea mult de-acasă. Era convinsă că dacă s-ar urca pe creasta munţilor, ar ajunge la celelalte oiţe. Asa că, gândi Gina, putea să plece de acasă dimineaţa, să petreacă trei-patru ore cu prietenele ei şi seara să se întoarcă acasă. Porni astfel către creastă. Ţopăi cântând până în vârful muntelui. Mare-i fu mirarea când ajunse acolo şi văzu că de fapt turma de oiţe e şi mai sus. Se aşeză dezamagită pe o piatră când auzi o vocişoară din spate:

-De ce eşti tristă oiţă?

Gina se uită în jurul ei dar nu văzu pe nimeni. De unde venea oare vocea aceea caldă?

-Hei! Aici jos, printre pietre!

Gina se aplecă şi zări o floricică pufoasă, plăpânda şi tare frumoasă! Ce ciudat, nu mai vazuse niciodată o floricică pufoasă.

-B.. bună ziua! Dar tu eşti o floare tare ciudată!

-Sunt o floare de colţ! Mă numesc Leontina!

-Ha, ce ciudat! Eu mă numesc Gina! Dar tu ce faci toata ziua aici, singură?

-Mmmm, de obicei meditez la trecerea timpului sau ascult povestile vântului! Dar tu? De ce eşti atât de tristă?

-Pentru că sunt foarte, foarte singură şi am crezut că urcând pe vârful muntelui, pot ajunge la turma de oiţe de pe cer. Voiam să mă împrietenesc cu ele. Nu ştii cumva drumul până acolo?

- Din pacate eu nu cunosc foarte multe... tot ce ştiu e din poveştile vântului! Dar... dacă vrei... putem merge împreună să căutăm drumul! Mi-ar plăcea foarte tare să văd şi eu ceva din lumea asta. E plictisitor să stai singur şi izolat în vârful muntelui. Şi-n plus, vântul mi-a povestit atâtea lucruri frumoase despre lumea asta mare... chiar aş vrea să le văd cu ochii mei! Ce zici? Vrei să mergem împreună?

-Dar tu n-o să mori dacă te scot din pământul tău?

-Nu! Atâta timp cât mă scoţi cu tot cu rădăcină şi mă prinzi în blaniţa ta, totul va fi bine!

Astfel Gina o prinse pe micuţa Leontina în blaniţa ei şi porniră la vale, lăsând în urmă casuţa din mijlocul munţilor, pe Gheee şi pe nevasta acestuia. O vreme merseră în tacere, probabil puţin speriate de necunoscutul care se întindea în faţa lor şi în acelaşi timp impresionate de frumuseţea pădurii. Ajunseră într-o poieniţă unde mii de fluturi dansau pe deasupra unui câmp multicolor de flori. Puful de păpădie sclipea în lumina soarelui şi îţi lăsa impresia că mii şi mii de zâne s-au lasat antrenate în dansul fluturilor. Cele doua prietene călătoare rămaseră nemişcate privind minunate spectacolul, până când fluturaşii le zăriră şi deodată, speriaţi, se opriră din dans şi se ascunseră în iarbă.

-Hei, strigă Gina, unde aţi plecat? De ce v-aţi oprit? Nu vă fie teamă de noi! Dansaţi atât de frumos!

Mii de ochişori sclipitori le priveau din iarbă.

-Haaaaai ieşiţi de-acolo că nu vă facem nimic, spuse Leontina!

Un fluturaş mai curajos îşi luă inima în dinţi, ţâşni ameţit din iarbă şi începu să zboare haotic în jurul oiţei.

-Cine sunteţi voi şi ce cautaţi??

-Eu sunt Gina!

-Şi eu sunt Leontina, răspunse floricica aproape în acelaşi timp cu prietena ei!

-Eu, continuă Gina, încerc să ajung la turma de oiţe de pe cer, dar nu reuşesc să găsesc drumul!

-Iar eu o însoţesc pe Gina în căutarea ei! Aşa văd şi eu lumea! Dar pe tine cum te cheamă?

-Eu sunt Năsturel! şi ei sunt prietenii mei: Năsturica, Steluţa, Belinda, Ala, Elgar, Elysia, Aisa, Ajani.......Si Năsturel aproape că-şi pierdu răsuflarea încercând să-i prezinte pe toţi prietenii săi.

-Ne pare foarte bine să vă cunoaştem, răspunse oiţa! Dar voi, care aveţi aripi, nu ştiţi cum aş putea să ajung acolo sus?

-Pai, drept să-ţi spunem şi noi am încercat de câteva ori să ajungem... dar este foarte greu... cu cât urci mai mult cu atât te apropii de Soare şi începe să fie foarte cald. Atât de cald că drumul devine insuportabil... Dar sigur trebuie să fie o altă posibilitate să ajungi acolo. Cel mai bine ar fi să o găsiţi pe Anwar, sufletul pădurii. Este regina fluturilor şi locuieşte mult mai adânc în pădure, în Copacul Vieţii, cel mai mare şi mai înalt copac din pădurea asta. El este cel care o protejează.  Sigur ea vă poate ajuta.

Mulţumindu-le fluturaşilor, Gina şi Leontina porniră mai departe prin pădure, în căutarea Copacului Vieţii. În curând întâlniră un cerb, care auzind ce căuta şi de ce au pornit la drum, se uită pieziş la ele şi le spuse foarte arogant:

-Dragele mele, eu sunt un cerb bătrân şi ştiu multe. De aceea vă zic de pe-acum să vă întoarceţi acasă pentru că nu există niciun copac al vieţii, niciun suflet al pădurii şi mai ales oiţe pe cer. Aceia sunt doar nişte nori amărâţi.

Cele două călătoare se întristară, îi mulţumiră cerbului pentru sfat şi plecară mai departe. Merseră ce merseră fară să scoată o vorbă şi întâlniră o cioară care se odihnea pe creanga unui copac. O întrebară şi pe ea, de data aceasta timid, de Copacul Vieţii şi de Anwar.

-De mii de ani trăiesc pe Pământul acesta şi am văzut lucruri de care voi nici măcar n-aţi auzit... dar de aşa ceva n-am auzit şi sunt sigură că nu există. Eu zic să vă întoarceţi de unde-aţi venit şi să nu mai umblaţi după potcoave de cai morţi.

- Îţi pot spune cu siguranţă că nu există în toată pădurea asta copac mai falnic decât mine. Căutaţi degeaba, se băgă şi copacul în vorbă.

Şi mai descurajate, oiţa şi prietena sa îşi continuară totuşi drumul. Merseră zile întregi, dormind în scorburi de copaci sau sub stânci, bând apă de izvor şi hrănindu-se cu iarbă şi pământ proaspăt. Şi de fiecare dată când întâlneau pe cineva, li se spunea că ceea ce caută ele, nu există! Într-una din zile, Gina începu să aibe îndoieli. Prea mulţi spuseseră acelaşi lucru, nu se poate ca toţi să se fi înşelat. Începu să-i încolţească în minte ideea de a renunţa, de a se întoarce. Leontina simţi că ceva nu e în regulă şi-i spuse:

-Draga mea, te văd tare abătută şi cred că ştiu care este motivul şi ştiu ce gândeşti. Am să-ţi spun ce mi-a spus şi mie vântul, într-o zi: „Există două greşeli care pot fi făcute pe drumul către adevăr: să nu porneşti la drum şi să nu-l parcurgi pe tot.” N-avem nimic de pierdut dacă ne continuăm drumul. Dimpotrivă putem afla lucruri minunate. Iar eu sunt sigură că Anwar există dar nu mulţi au căutat-o, de aceea nu ştiu de existenţa ei.

Ginei îi înflori un mare zâmbet pe faţă şi deveni iar plină de viaţă. Porniră din nou la drum şi de câte ori se demoralizau, vântul începea să le sufle din spate şi să le şoptească vorbe înţelepte la ureche.  

Găsiră într-o zi o piatră care cânta arii din opere. Ca să nu o deranjeze, stătura ascunse o vreme şi ascultară frumoasele arii apoi porniră la drum dar piatra le striga:

-Heeeei, heeeeei, staţi aşa! Nu plecaţi! Vorbiţi puţin şi cu mine că taaaaare mă mai plictisesc! Nimeni din pădure nu mai vorbeşte cu mine pentru că toţi sunt deranjaţi de cântecele mele. Dar eu nu mă pot opri.

Prietenele se opriră şi îi povestira pietrei, cu inima indoită, despre călătoria lor.

-Vaaaai, dar ce frumos lucru îmi aud urechile! Minunat, minunat. Eu nu pot să merg, stau de secole aici şi mă misc foarte rar, când mai e vreo furtună sau vreun cutremur. O călătorie ar fi minunată. Luaţi-mă şi pe mine cu voi. Vreau şi eu să ajung la sufletul pădurii. Sunt sigur că acolo toţi se vor bucura de cântecele mele. Şi oricum, după părerea mea, dacă mergi suficient de mult sigur ajungi undeva. Ha! A... am uitat să mă prezint: pe mine mă cheama Zuriel.

Gina o prinse şi pe Zuriel în băniţa ei şi porniră iar la drum. Şi merseră şi merseră şi Zuriel cânta şi toţi trei erau veseli şi zilele treceau, întâlnind în cale toooot felul de personaje interesante: un urs care crescuse la circ şi stia să meargă pe bicicleta şi să danseze, un papagal colorat foarte supărat pe viaţă care bombănea cât era ziua de lungă, o lupoaică bătrâna şi înţeleaptă care scria poezii, un brăduţ care voia să afle taina deghizării, pentru că îi era teamă că va fi taiat şi transformat în brad de Crăciun, un iepuraş prea grabit, un vultur căruia îi era frică să mai zboare, o piatră care facuse jurământul tacerii pentru că iubita lui se transformase în nisip, o căprioară care iubea o floare şi floarea care iubea un copac.

Într-o seară, târziu se opriră să doarmă într-o peşteră mare şi ciudată. Ciudată pentru că era mult prea călduroasă pentru o peştera. Se cuibăriră toşi trei şi adormiră cât ai zice peşte. Dimineaţă, mare le fu mirarea când văzura că de fapt peştera nu era o peşteră ci o scorbură de copac. Un copac uriaş, cel mai mare şi mai frumos copac din câţi vazuseră ei până atunci. Copacul acesta avea o scara din plante care se întindea pe tot trunchiul lui, în jurul lui erau o mulţime de fluturaşi care zburau, păsărele colorate care cântau şi avea o uşă, undeva la vreo doi metri de pământ. Gina spuse timid:

-Bu..bu..bună ziua! Nu vă...nu vă supărati...dumneavoastră sunteţi cumva Copacul Vieţii?

Copacul tremură puţin şi câteva frunze căzura din el:

-Daa, eu sunt Copacul Vieţii! Bine aţi venit. Dacă nu mă însel, tu oiţă te numesti Gina, tu floricică eşti Leontina şi acolo, ascunsă în blăniţa Ginei, e o piatră cu voce de bas comic, care se numeşte Zuriel!

-Vaaai, dar de unde ştiţi cum ne cheamă, întrebă Leontina.

-Vântul mi-a vorbit despre voi şi tare mă bucur că aţi reuşit să mă gasiţi. Mă temeam că nu vă veti termina călătoria din cauza celor care nu cred în existenţa mea. Dar vă rog....urcaţi pe scară şi intraţi. Vă aşteaptă Anwar.

Cei trei călători ajunseră într-un final în faţa Sufletului pădurii, Anwar, care era o fluturaşă superbă. Anwar îi primi fericită, le dӑdu ceai şi mâncare şi se întinseră la poveşti. Zuriel le cântă câteva arii de operă, Leontina era foarte bucuroasă de călătoria făcută, numai Gina nu descoperise înca drumul către oiţele de pe cer. Anwar îi spuse atunci să urce pe scara de pe trunchiul Copacului Vieţii şi va ajunge acolo unde şi-a dorit. Gina, extrem de fericită, urcă emoţionată şi ajunse în sfârşit printre nori. Deasupra norilor descoperi un mic paradis al oiţelor. Numai iarbă verde, exact ca la ea acasă şi o mulţime de oiţe pufoase şi jucăuşe. Înaintă  timid către una dintre ele şi se prezentă. Îi spuse apoi că a ajuns cu mare greutate la ele şi că ar vrea să fie prietena lor. Oiţa îi spuse că este binevenită printre ele.

-Dar ştii, eu mai am doi prieteni: o floare de colţ, Leontina şi o piatră cântăreaţă de operă, Zuriel. Pot să-i aduc şi pe ei să locuiască aici?

-Aaaa, nu se poate. Îmi pare tare rău dar acest loc este doar pentru oi!

Gina atunci se întristă. Nu putea să-şi închipuie viaţa fără prietenii ei, care i-au fost alături în călătorie. Şi-atunci îşi dădu seama că de fapt nici nu era atât de important pentru ea să locuiască printre oiţele din cer. Ea îşi dorise prieteni pentru că se simţea tare singură în casuţa lui Gheee....dar prietenii ei erau undeva jos în Copacul Vieţii, nicidecum printre oiţele de deasupra norilor. Aşa că Gina le mulţumi pentru ospitalitate şi se întoarse la Anwar şi la prietenii ei. Îşi dădu seama că drumul îi dăruise ceea ce căutase: prieteni adevăraţi. Şi tot drumul îi făcu câteva daruri în plus: înţelepciune şi răbdare.

După câteva zile minunate petrecute cu Anwar în Copacul Vieţii, cei trei prieteni luară drumul înapoi către casuţa dintre munţi. Gheee şi nevasta lui fură extrem de fericiţi şi uşuraţi când o văzură pe Gina înapoi acasă. Îsi făcuseră o grămadă de griji şi de când Gina dispăruse aproape că nu mai închiseseră un ochi.

Cei trei prieteni  locuiau acum împreună în căsuţa Ginei. Uneori făceau plimbări lungi până în vârful muntelui unde ascultau poveştile vântului. Gheee nu mai era aşa posomorât, căci acum casa lui era plină de  cântece şi veselie.

Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.