Singura șansă când esti tânăr: "echipa de rezervă"

Cea mai frumoasă perioadă din viaţă, cea mai plină de posibilităţi oricum, este tinereţea. Marog, e frumoasă tinereţea, nu?

Şi ce vrei cel mai mult când eşti tânăr? Păi sigur, să vezi un concert sau să te plimbi cu iubita pe marginea mării, se zice, dar astea sunt din când în când: la bază vrei şi tu să pui mâna la o chestie mai măreaţă, pentru că dacă tinerii nu aduc entuziasm, atunci cine?

Or, discut tot mai des cu studenţi sau absolvenţi, şi e foarte clar că ceea ce fac, începând cu primul an de facultate, e în principal un singur lucru: aşteaptă. Să ajungă la capătul drumului, de… formare, de … angajabilitate, de… bla bla bla. Trec cinci ani, cu master cu tot, şi mulţi dintre ei tot nu ştiu clar care e locul unde pot ei să dea tot ce au mai frumos în minte şi în suflet. Şi măcar dacă acel loc ar exista, chiar şi după cinci ani: pentru mulţi acel loc nu apare niciodată.

Până una alta ei nu pun mâna la căruţă, nu au sentimentul acela minunat că îţi sufleci mânecile şi începi o “chestie” care chiar merită povestită nepoților. Si stau sa aștepte, asa cum stau soldații prin filmele de război, în vapoare și avioane: fumează, se uită pe geam și își freacă mâinile degeaba, pentru ca nu a venit încă ceasul să iasă pe ușă, la luptă.

În filmele vechi cu chinezi care învaţă Kung-Fu, sau în Karate Kid (exemplu simplu dar clar) lucrurile sunt mai simple: dacă ai găsit un maestru, cu fiecare lună care trece simţi concret că ai realizat ceva. Cine poate spune că o facultate sau chiar primul job au fost pentru el un maestru unde simţea că dă tot ce are mai bun din el, lună după lună?

Sau, dacă ne gândim la sistemul cercetaşilor, găsim acolo un lucru foarte deştept: adolescenţii şi tinerii au la bază dilema următoare: nu sunt încă adulţi, dar nu mai sunt copii. Au nevoie să ştie că, pe zonele unde ei pot fi responsabili, lasă în urma lor ceva demn de un adult în toată puterea cuvântului, ceea ce taberele şi concursurile scout oferă.

Cel mai trist lucru în toată povestea tinerilor de azi e risipa de speranţă şi entuziasm. Cea mai frumoasă parte a vieţii se duce ca un fum aşteptând sub zodia impersonală şi sterilă a unei hârtii (diplomă, certificat, etc). Şi, cum spune un sociolog german, nu ai pe cine să te superi: “căutăm cu toţii soluţii biografice la contradicţii sistemice” (U. Beck).

Soluţia este faimosul voluntariat, dar deşi se tot vorbeşte de asta, mai e mult de făcut pentru a-l ridica la rangul de principal remediu al sistemului în care trăim (şi educativ şi profesional). Mă refer nu la voluntariat de unul singur, ci la un proiect în echipă. Ceea ce nu poţi face încă singur sau nu vei putea face niciodată chiar dacă ai un job, poţi face într-o echipă. Trebuie făcut un studiu, sunt sigur că 80% din proiectele şi personalităţile de success de care toţi am auzit au pornit la drum ca proiect voluntar început la o bere în timpul liber.

Care e secretul acestor proiecte? Sigur, contează că îţi faci singur echipa, planul, că alegi pe cei potriviţi, că pui laolaltă un student, un absolvent şi liceean, că încalci deci etapele oficiale de formare profesională şi privilegiezi omul şi personalitatea.

Dar, cel mai important lucru, nu mai aştepţi! Vrei să scrii articole, ei bine începi o revistă online gratuită. Vrei să lucrezi cu bolnavii, ei bine te duci la spital cu proiectul pe care tu vrei să îl implementezi.

Iar în ziua în care nu mai eşti obligat să aştepţi, tot rezervorul de energie, pasiune şi creativitate iese la suprafaţă. Ca o "bombă bună" care compensează ani de zile în care nu ai avut nici maeștri, nici șansa de a te afirma cum ai fi vrut.

Sub zodia voluntariatului, restul e întotdeauna istorie.