Un articol de bilanţ despre cât putem să ne schimbăm, de ce nu putem să ne schimbăm, despre puterea noastră aproape nulă de a muta munţii din loc. Şi totuşi, doar o putere nulă a mutat vreodată munţii din loc.
Vreau să mă schimb. Tot mai des văd oameni care vor să schimbe ceva la viaţa lor dar nu pot, şi sigur că e din cauza crizei financiare dar cred că pe nesimţite criza s-a mutat în creiere, în minte, în spirit, şi poate că cel mai frecvent lucru pe care îl vezi zilnic, în plus de stres, e un fel de blocaj. Cu B mare, ca un elefant imens care îţi blochează drumul. Oamenii vor dar nu pot să se schimbe. Într-un fel sau altul majoritatea vrem să schimbăm ceva, fie să eliminăm (o ţigară, o burtă) fie să adăugăm ceva frumos, dar nu putem pentru că nu e loc. Nu e timp adică, nu sunt bani, nu e loc în viaţă pentru ceva nou. De ce nu e loc, de ce nu sunt bani?
Chiar nu e timp, chiar nu sunt bani? O să plec de la ce mi se pare un mare paradox: atunci când fumam, găseam mereu bani pentru un număr colosal de pachete de ţigări. Nu ştiu de unde. Acum, aceiaşi bani nu ştiu unde au dispărut, de fapt viaţa mea de azi consumă la fel de mulţi bani. Totuşi, unde sunt banii ăia de ţigări, de unde au venit şi unde au plecat?
Ei bine, suntem într-o viaţă care e mai elastică decât pare, dacă suntem sinceri. Găsim bani sau timp pentru ce vrem cu adevărat, iar țigările sunt o dovadă despre asta. Lucrurile intangibile, pentru suflet (dragoste, prietenie, sex), pentru mine (ţigări, alcool, cafea)… sunt mereu bani pentru ele. Fie că sunt “The Dark” side, tigări alcool sau mai ştiu eu ce, fie că sunt the “Good” side: atunci când vrei să faci o faptă bună, mereu găseşti timp, sau bani. Pentru că se adaugă plăcere, pasiune, curaj. Universul te ajută. Va fi timp, vor fi bani, pentru a face sport, la fel cum erau bani pentru ţigări. Şi timp era, pentru ţigări.
Există o elasticitate invizibilă a vieţii, care are o dovadă palpabilă în elasticitatea infinită a corpului: toată lumea ştie ce efecte distrugătoare are un pahar de Cola în care bagi o bucată de carne. S-a gândit lumea ce putere fantastică are stomacul omenesc, care suportă nu un pahar, ci ani de zile de sute de litri de Cola?
Depedenţele şi problemele. E o observaţie simplă: toate lucrurile care devin o problemă sau un blocaj le vedem ca fiind ceva ce trebuie înlăturat pentru a merge mai departe. Eliberarea de ele e deci un mijloc pentru a reveni la puterea normală de a merge spre un scop. De exemplu, mă apuc de alergat, sau mă las de fumat, iar apoi o să pot să lucrez mai bine sau mai mult sau mai eficient la ce am de făcut în mod normal.
Rezolvarea problemelor care apar din cauza vieţii stresante sunt un mijloc, un moment de parcurs? Cred că rezolvarea azi devine un scop în sine, şi doar dacă văd aşa lucrurile pot să scap de acea problemă. Adică, dacă marea ta problemă e mâncarea, trebuie să devii nutriţionist, ca un fel de a doua meserie, să faci din asta preocuparea ta oficială pentru restul vieţii. Daca problema ta e procrastinarea, apucă-te de Coaching anti-procrastinare. Asta e concluzia mea, avem nevoie de o dublură, permanentă, un trainer asociat copilot, pentru că lumea e prea nebună.
Tot ce era dezvoltare personală în principiu a devenit pur şi simplu supravieţuire personală. Nu mai e un accesoriu, revervat elitelor, e şansa de a nu dispărea ca personalitate.
Şi nu e doar asta: universul conspiră la a ne elibera de ceva, greu, mereu încercat dar fără rezultate, nu doar pentru noi înşine ci şi pentru ceilalţi, şi pentru “a face din banii de ţigări bani pentru fapte bune”: pentru a împărtăşi altora din ceea ce noi am reuşit, descoperit, învins.
Nu orice ne blochează trebuie să devină preocuparea mea, dar principalul. Ceea ce mă doare cel mai des, cel mai tare, de cel mai mult timp, defineşte ce fel de doctor voi fi eu pe viitor.
Imaginea: Şarpele boa care a mâncat elefantul. Şi aici apare imaginea pe care toată lumea o ştie, pălăria lui Antoine de Saint Exupery, de fapt un şarpe boa care a înghiţit un elefant. Şarpele, ceva foarte mic şi slab ce înghite ceva foarte mare, e imaginea care constituie acest articol. E un detaliu, gen să mă las de fumat, care din mijloc, devine scop, adică preocuparea privind dependenţele, pentru mine şi pentru alţii, e şarpele care mă va ajuta să mănânc elefantul. Elefantul e problema mea, dar e mai mult, e şi blocajul, ceea ce face că nu mă pot schimba, şi mai mult: e doza mea de incapacitate de a mă schimba, care, vom vedea mai jos, nu e de fapt o problema, e un efect normal al vieţii într-o lume mult prea agitată.
Filosofia de viaţă cere timp. Să revenim: mulţi dintre noi îşi doresc să se schimbe, dar nu ştiu de fapt pe ce sa pună mâna mai întâi. În ce directie să se îndrepte. Să privilegiez sportul, relaţiile de calitate, muzica şi cultura, religia, etc? De unde să încep?
Pentru că în spatele fiecărei alegeri (merg la munte, mănânc vegan, meditez dimineaţa o jumătate de oră), de fiecare dată, e o filosofie de viaţa. Pe care:
1. Trebuie să o citesc, şi asta ia timp. Să le citesc, dacă sunt mai multe, şi sunt mai multe de-a lungul evoluţiei mele. Fizică cuantică, ecologie, higienism, inteligenţă emoţională, etc, sunt toate filosofii, lungi, complete.
2. Ar trebui să o şi testez un pic,
3. Ar mai trebui, daca nu am timp să o testez destul sau nu sunt încă sigur, să cred în ea. Mai ales pentru că omul e puternic în minte, se poate auto-amăgi mult timp chiar şi pe o cale greşită, uneori ani de zile, cu efecte dezastruoase.
Iată de ce aşa zis-ul “Mi-e greu să mă decid” e corect şi just pentru ani de zile, pentru că în spatele deciziei de a schimba ceva nu e doar un simplu bilanţ de avantaje / dezavantaje care se face repede într-o zi sau în trei ore, e probabil viaţa ta întreagă pe care o pariezi sau cu care pariezi pentru o nouă viaţă. Şi durează ani de zile până găsesc filosofia potrivită pentru mine, cea care mă ajută să merg prin viaţă repede, întins, creativ, firesc, fără forţare deşi cu mare efect.
Şi ăsta e şi secretul ascuns, și anume elasticitatea invizibilă a sufletului: orele de stat degeaba nu sunt goale, sunt anii în care mă ocup de testat filosofii de viaţă, cu mintea sau cu sportul sau cu efortul sau cu inima. Caut ecuaţia potrivită pentru mine. În nici o clipă nu stau degeaba.
Până la momentul în care, da, revin la puterile mele corecte, dincolo de eforturile infinite din minte şi imaginaţie, si încep în sfârşit să mă schimb. Încep să mă schimb corect, pe stilul meu, cu o filosofie de viaţă potrivită.
Încep cu ceva mic, aparent o iau de la început. Dar nu e “de la început”. E altceva. Am testat foarte multe ecuaţii ale vieţii, valoarea unor eforturi, pană ce am ajuns din nou la aerul meu curat.
Cunoaşte-te pe tine însuţi. Aerul curat e atunci când mă cunosc în acţiune, vizualizez corect viaţa şi pe mine în mijlocul acestei lumi nebune. “Cunoaste-te pe tine însuţi” e frumos zis, dar pentru ce, cu ce scop? Ei bine, e mult mai greu să ştii pentru ce, azi, pentru că ani de zile faci lucruri împotriva ta, pe lângă tine, fără legătură cu tine sau cu viitorul tău. “Descoperă-te pe tine însuţi” ar fi sloganul potrivit.
Iar sloganurile cu “a crede în schimbare, în ce vrei tu, etc,” mi se par un mit: e vorba de fapt de un gol din minte, un gol de informaţie, pe care eu il umplu cu un fel de speranţă care nu se bazează pe nimic. Dar “cred”, adică mai precis îmi doresc, nimic mai mult. Dar, dacă ani de zile stau degeaba (aparent) si testez, esecuri sau idei nerealizate, de fapt îmi consum iluziile, îmi consum doza de curiozitate iluzorie sau inutilă, mă descopăr deci, deconstruiesc ceea ce este fals şi nepotrivit în planul meu de acţiune. Mănânc elefantul, deci. Nu stau degeaba, chiar dacă nu fac nimic concret eu de fapt înghit, consum tot ce m-ar putea ţine pe loc odată plecat în viaţă.
Iar când după ani de zile mă apuc de jogging sau de Kung-Fu, nu mai e jogging-ul disperat făcut într-o altă viaţă, în care alergam din motive de feromoni pentru că restul era haos complet în viaţa mea. E alt jogging. E acel jogging prin care toate lucrurile intră, de fapt reintră, în ordine. E un jogging firesc, în care viaţa mea întreagă devine un jogging în sensul că fiecare pas vine după următorul pas, rapid, elegant, şi mai ales firesc. Elefantul a fost mâncat, ba chiar şi digerat, a rămas doar pielea care re(devine) o pălărie pe care o pun frumos pe capul meu.
Sau un nou skin pe mâna mea.
O piele, un mod de a trece prin viaţă. Un stil. Atât.
Am 30 de ani, arăt ca de 15 la nivel de comportament, dar am făcut ceva mult mai important decât unii sau alţii care au pornit repede dar au lăsat elefantul nedigerat şi i-a lovit blocajul în plină ascensiune socială şi personală, atunci când nu se aşteptau. Eu am aşteptat să mi se pună pielea, care e de fapt pielea sufletului, a identităţii, pe mişcări, pe gesturi, pe eforturile ascunse ale inimii şi pe gândurile invizibile ale minţii.
Am aşteptat să îmi descopăr adevărata putere, mai mult decât să fac eforturi de suprafață fără bază pe termen lung.
La final nimeni nu vede pălăria din piele de şarpe, nimeni nu vede dacă pielea ta e de şarpe sau dacă ai mâncat tot elefantul. Totuşi, se simte asta, după cum te mişti prin viaţă. Oamenii care ştiu să plece de la zero - în sensul că au ajuns până la urmă la un “zero personal” - sunt uşori, nu se mai opresc niciodată, şi sunt indestructibili: e inepuizabilă fineţea cu care răspund provocărilor vieţii.