Suma prietenilor e constantă. Unii vin, alţii pleacă

Atunci când pierzi un prieten nu are rost să începi să faci filosofia prieteniei adevărate. Să spui că nu te merita, că ai simţit de mult că era ciudat, sau că până la urmă cel pe care l-ai pierdut nu era un prieten adevărat… Una peste alta, tocmai ai pierdut un prieten. Prin urmare, ai pierdut şi o parte din încrederea pe care o aveai în tine şi în justeţea alegerilor inimii tale.

Pe moment nu ai ce face, trebuie să aştepţi, dar, dincolo de dorinţa de a stinge durerea şi amărăciunea, ieşirea din situaţie nu e ceva care are legătură cu ce s-a întâmplat, ci cu o recitire a prezentului. Ideea acestui articol e că suferim, pierdem prieteni, sau oameni pe care îi credeam prieteni, şi mereu în ultima clipă de disperare organigrama lumii se reface ca într-un film cu final neaşteptat şi observăm, alături, o mână întinsă, un surâs curat, un surâs stingher dar care umple din nou cu căldură camera altfel ruinată a vieţii.

Am pierdut pe cineva, dar ochii ni s-au deschis pentru a descoperi alături un tip, o tipă, un cuplu de oameni sută la sută sinceri, fideli, simpatici aşa cum doar un prieten poate fi simpatic, şi pe care îi credeam prieteni de mâna a doua, tovarăşi de bere sau de birou… dar nu de suflet.

De ce, pentru că inima ne era ocupată cu cel plecat, şi acum avem loc? Da, sigur. Dar de ce? De ce pierdem, mai precis de ce pleacă prietenii? Nu ştiu. Ce mă interesează să subliniez e că mereu prietenii vin. Mereu găsim pe altcineva, samariteanul, samariteanca, omul de după colţ, prietenul nesperat.

Când inima ne doare la fel cum doare o operaţie sau un dentist, încercăm să ieşim din noi, să ne extragem din lumea noastră, şi da, găsim departe, în locuri negândite, prieteni, surâs, vorbe bune, până la urmă ceva mai important decât vorbe bune, anume vorbe sincere şi viaţa care merge mai departe. Întrebarea e: de ce e bine să facem turul lumii după venirea durerii? De ce viaţa ne obligă să facem turul lumii la nivel de inimă, până la capătul lumii, ca şi cum am ajunge la capătul inimii?

Aş zice aşa: pentru ca să ştim pe pielea nostră că lumea e prea mică, şi că nu are rost să ne pierdem viaţa sperăm că, pierzand un prieten, o sa apară altul, în altă companie, în alt oraş, în altă perioadă a vieţii. Aşa cum cei care au suferit după cineva pleacă din acel oraş definitiv. Da, o să apară până la urmă cineva, dar aceşti mesageri ai inimii care apar după ce am suferit sunt nişte oglinzi, nişte indicatori în propria călătorie: ei ne forţează să ajungem la o iubire completă pentru noi înşine, care, cu încredere, să devină în ultima clipă ceea ce ar fi trebuit să fie de mult: o iubire faţă de alţii, nu de noi înşine.

Prietenul meu neaşteptat, până la urmă, sunt eu însumi, eu cel care mă decid să dau de la mine, mai degrabă decât să aştept de la alţii.

“The Wolrd is not Enough”, zice melodia lui Garbage, “but it’s such a perfect place to start. To love”. Lumea nu va fi niciodată răspunsul, mâine, a doua zi, dar în orice situaţie pot alege să fiu eu răspunsul, pentru alţii. Asta dacă vremea mea a venit, şi am suferit “destul” în amblele sensuri ale lui destul – ca timp… dar şi ca intensitate, pentru ca să trec la viteza a doua, sau a treia.

Dacă a venit vremea să fiu eu omul bun ca pâinea caldă al altora. Pentru că, oricât de multă bucurie îţi oferă prietenia altuia, clipă în care te decizi să fii tu umărul bun al altora aduce o bucurie mult mai mare, şi niciodată stinsă. Nimeni nu stinge aşa ceva, şi nimeni nu poate opri o astfel de decizie.
Urma de resentiment pe care o ai când eşti părăsit dispare atunci când începi să simţi tu că ţi-a venit rândul, că ai crescut, că poti fi tu umărul altora, surâsul pe care ei îl caută.

Sigur, e greu. Dar, ne putem gândi: fără să ajungem acolo, rămânem nişte adolescenţi eterni, ceea ce înseamnă că vom suferi, în continuare. Fără să ajungem acolo, ne lipseşte ceva. Şi, mai ales, fără să ajungem acolo, nu am ajuns încă nicăieri, totul se poate nărui din nou.

Dar dacă te decizi să fii tu omul bun al altora, înţelegi de ce până acum ceva nu avea cum să meargă în circuitul inimii tale. Mai era o spiţă la lanţul inimii, care nu intrase în circuitul vieţii.
Şi mai înţelegi că adevăraţii prieteni sunt cei care au trecut prin ce treci tu acum, dar nu au rămas la stadiul de întelegere şi meditaţie, ci au mers mai departe: s-au apucat să repare lumea asta stricată.
Iar odată ce intri în “gașca reparatorilor de lume”, nu vei mai fi niciodată cu adevărat trist.