Criteriul unei vocaţii: sentimentul de "nesfârşire"

Ai impresia că nu îţi va ajunge o viaţă ca să realizezi ceva? Înseamnă că tocmai ai găsit drumul tău bun în viaţă.
Sunt momente în care vezi o pistă de viitor foarte clară: asistent, senior, director. Lucrurile, chiar dacă vor dura, par destul de clare. Sau, poate că sunt mai multe etape, dar nu sunt atât de multe ramificaţii şi nuanţe încât habar să nu ai la ce nivel de conştiinţă şi de experienţă vei ajunge peste trei ani.
Dar apoi, la un moment dat, descoperi alte domenii, să zicem scris sau PR, unde totul pare mult mai complicat, însă nu în sens rău.
De exemplu, dacă într-adevăr vreau să fiu scriitor, îmi dau seama că nu e suficient să scriu cu o bere alături după ora 17: va trebui să revăd toată gramatica şi literatura, să citesc sute de cărţi ca să nu repet ca prostul ce au zis alţii, să fac faţă criticii cu un curaj pe care nu toţi îl au din principiu sau chiar să mă pregătesc să susţin ce am eu de zis public, şi aşa mai departe. Am de lucrat la mine pentru ani de zile doar ca să sper să public într-o bună zi ceva la nivelul pe care îl presimt în mine.
Daca vreau să fac PR, îmi dau seama că o să dureze ani de zile până o să învăț să scriu un comunicat care să țină cont cu adevărat de toate datele situației, şi cu întreaga artă de a înlănţui cuvintele frumos, pe gustul oamenilor.
Sau dacă vreau să pictez, va trebui să mă duc prin muzee, să citesc şi să văd sute de opere, să rafinez mii de sentimente care par bune de aruncat la coş sau de nespus nici măcar psihologului, să ascult şi să văd – filme, muzică, literatură… iarăşi, pentru ani de zile.
Şi nu e vorba doar de artă, chiar şi pentru a fi şef de departament îmi dau seama după o mică ceartă cu acei colegi în care îmi pusesem speranţa în ultimele cinci luni că… se poate să dureze ani de zile  până să ajung la un anumit rafinament potrivit pentru funcţia mea: să ştiu pe pielea mea ce înseamnă şef, subaltern, colegialitate şi profesionalism, echilibrul între relaţii de muncă şi relaţii de prietenie, etc.
Sentimentul de care vorbesc e acela că în faţa mea, în locul unui drum clar, se deschide o pădure de drumuri pe care ar trebui să merg… pe toate dintr-o dată! Că e obositor să imaginez doar rafinamentul la care au ajuns un maestru sau un specialist din domeniul pe care eu îl doresc acum la început de drum. Am impresia că nu o să îmi ajungă o viaţă doar ca să ajung “să mă ridic la nivel”, cum se zice în sport, şi pentru a spune un singur cuvânt original în noul domeniu care mă atrage.
Ei bine, dacă simt că “nu îmi va ajunge viaţa” pentru chestia respectivă, înseamnă că tocmai am găsit miezul vieţii în ce mă priveşte. Un drum care se desface în 360 de grade de drumuri cu mii de nuanţe e semnul că da, am găsit sensul vieţii. Exact acolo unde mă aflu.
Se spune că sensul vieţii e un sens, deci o direcţie, dar e mai degrabă sentimentul că, acolo unde sunt, simt deodată că mă aflu fix în mijlocul lumii iar totul în jurul meu, în fiecare secundă, îmi vorbeşte. Totul mă face să înţeleg puţin mai bine preocuparea mea de zi cu zi. Chiar şi eşecurile, mai ales eşecurile. Orice s-ar întâmpla se întâmplă cu sens – dacă privesc lumea din acel loc anume, din acea poziţie anume, din acea preocupare anume.
De fapt tocmai am găsit “vocaţia” care mă poate face fericit, preocuparea din care nimeni nu mă va scoate la pensie.
Doar că ea va dura, ca orice fericire adevărată: e mereu mai aproape şi totuşi mereu mai largă în zare, pare deja aici dar îmi cere în schimb tot restul vieţii .

Publicat pe Lapunkt, aici