Vacanţa ca regăsire

Viaţa noastră e prea încărcată, iar vacanţa vine în principiu ca un Time-Out. Dar tot ce tăiem (Cut) , tot ce vrem să uităm, e doar pentru a nu mai vedea, a reveni la o ignoranţă binecuvântată? Sau pentru a afla ceva nou? Asta e marea întrebare.

Tăiem curentul, ecranul, fugim în alte lumi pentru că e prea mult ce vedem? Nu cumva facem asta pentru că vrem să vedem ceva mai mult şi mai frumos decât cărămizile zilei şi praful lor obositor?

Nu cumva „uitarea de sine” e doar starea de Switch, de buton comutator, spre Altceva?

Repet întrebarea: sufletul nostru vrea în orice clipă să atingă o stare de pace în sensul de echilibru static şi din acest motiv închide obloanele atunci când informaţia e prea multă? Sau, versiunea doi, sufletul nostru caută în orice clipă o tensiune dinamică, accesul spre ceva anume, spre o lumină spirituală, iar încărcarea zilnică cu informaţii cantitative şi detalii inutile îi blochează accesul spre ceea ce el caută în mod instinctiv?

Votez cu versiunea doi. Adică, probabil că din punct de vedere psiho-spiritual conştiinţa noastră nu închide ecranul cu o bere sau cu o ţigară doar pentru că e „prea multă informaţie”, cantitativ, ci şi pentru că e „prea mult din altceva”, altceva decat ar fi trebuit să fie. Sau, „e prea puţin” din ce ar trebui să fie de fapt.

A te “droga” mental (de la fumat și alcool până la a citi o carte bună) e doar un spaţiu de tranziţie, o stare de ezitare existenţială nevăzută de nimeni, o interfaţă necesară pentru starea de „Ceva mai mult”. Să îi spunem de uluire. A fi uluit înseamnă a vedea ceva mai mult decât poţi sau credeai că poţi duce. Esti martorul mic a Ceva Mare.

Prin urmare a închide ochii înseamnă de fapt a-i deschide. Asta e legea spiritului de sute şi mii de ani. Mai ales la spaniolul Ioan al Crucii: noaptea ascunde în miezul ei drumul spre lumina adevărată. Deşi lumina în sine nu are nevoie de noapte, noi ajungem la lumină prin noapte.

Deci nevoia de a închide ochii asupra lumii, vieţi şi existenţei şi viitorului este una justă şi justificată, zic eu, odată ce am pierdut din vedere esenţialul. Modul în care facem asta nu e întotdeauna cel mai sănătos, dar asta e o alta discuţie. Important e să învăţăm scopul tuturor acestor vacanţe în care închidem ochii: tensiunea spre clipa binecuvântată în care vom redeschide ochii inimii şi ai minţii. Dacă se va putea, când se va putea.

De fapt, a pleca în vacanţă înseamnă a ieşi din casă pentru a regăsi din afară drumul spre “castelul interior”. Care este, de fapt, sufletul în calitatea lui de „casă a vieţii fiecăruia”. Zidurile acestei case mari, bune şi frumoase se pierd din vedere cu schimbările, stresul, supărările şi mutările de orice fel, iar vacanţele reuşite ne aduc aminte că noi înşine suntem, fiecare, „casa”. Suntem casa pentru noi înşine, pentru prieteni, pentru viitor şi trecut, pentru oricine vrea să respire uşurat pe lumea asta şi încă mai crede că va reuşi asta oriunde altundeva decât în locul magic al Prieteniei de Suflet.

Publicat pe Lapunkt, aici.