Toată lumea zâmbește când îl aude pe Mark Twain care spunea “în fiecare zi mă las de fumat”, dar e foarte posibil ca Mark Twain să nu fi fost chiar prost: fiecare zi te duce mai aproape de “victoria” pe care o dorești. De ce oare vrem neapărat să reușim din prima, nu cumva e puţin cam pretenţios și mai ales nefiresc?
Când te lupţi pentru ceva, de obicei ai două categorii de obiective: să renunţi la ceva vechi sau să începi ceva nou. Vrei să te lași de fumat sau să slăbeşti, ori vrei să te apuci de Hand Made sau de Kung-Fu. Una peste alta, deși știi bine ce vrei, ţi-e greu să faci asta. Şi, de regulă, eu sunt de părere că perseverenţa nu ajută la nimic, e nevoie mai degrabă de un insight. Totuși, uneori, la capătul drumului, mai e nevoie doar de a persevera.
One more time.
E ca și cum ar trebui să spargi un zid, lovești, încă și încă, iar lovitura 365 după 364 sparge zidul. Nu înainte, nu după, iar dacă nu dădeai 365 de lovituri nu spărgeai zidul. Ultima lovitură pare la fel ca celelalte, şi chiar este ca lucru mecanic, dar se bazează pe celelalte, pe efortul constant al celor 364, și de fapt e o lovitură de mii de ori mai puternică decât toate celelalte la un loc, iată subiectul acestui articol.
Întotdeauna e vorba despre un zid, ai în faţa vieţii tale sau în subconștient un mecanism de rezistenţă ascuns, un zid care te împiedică – fie să te eliberezi de o dependenţă și să respiri aer liber, fie să găsești o nouă preocupare sută la sută interesantă și, iarăși, să respiri aer liber. Iar dacă nu încercai de 364 de ori să te lași de fumat sau să te apuci de Kung-Fu, niciodată nu ai fi trecut de pragul în care ai zis “gata, m-am lăsat de fumat” sau “gata, m-am apucat de Kung-Fu”.
Dar greutatea asta este: dacă am ști că după 365 de încercări trecem zidul, am continua cu mult mai mult optimism efortul zilnic care pare deja complet inutil. Dar nimeni nu se spune asta. Totuși, așa se ajunge de cele mai multe ori la marile victorii ale vieţii: brusc zidul se crapă, și vezi “dincolo”.
Ce ne împiedică să perseverăm e obsesia sau ideea fixă că neapărat trebuie să reușim din prima încercare. Iar dacă nu reușim, ne întristăm, deprimăm, ne pare rău, și ne lăsăm bătuţi. Poate e de vină creierul nostru occidental, pe când cel asiatic ne spune altceva: când nu reușești ceva, de ce oare nu vezi treaba mai firesc, adică un lung antrenament? Bruce Lee zicea “Nu mă tem de cel care a învăţat 10 000 de tehnici, mă tem de cel care a exersat o singură tehnică de 10 000 de ori”. De ce suntem atât de orgolioși sau needucaţi ca să nu vedem că unele lucruri cer antrenament, umilinţă, perseverenţă, și nu se rezolvă așa cum durerea de cap trece cu un Nurofen?
La un alt nivel, trebuie să avem speranţă, ne spune Biblia cu acel pasaj în care li se spune pescarilor “Mai aruncaţi o dată năvodul”, și deși nu prinseseră nimic toată noaptea, aruncă năvodul și prind mai mult pește decât putea duce barca. Iar dacă nu credem toţi în Biblie, cu siguranţă credem în proverbul românesc “nu aduce anul ce aduce ziua”.
De fapt, dacă ne gândim mai bine, ceea ce vedem ca un zid care trebuie trecut, sau spart, dintr-o lovitură, e poate mai mult o ţară întreagă care trebuie parcursă, pentru a trece frontiera și a ajunge în altă ţară. Noi o vedem ca pe o singură alegere, simplă, gen “mă las de fumat”, azi, sau mă apuc de Kung-Fu, mâine, dar acea alegere e de fapt o nouă ţară de destinaţie care presupune să ieși din ţara în care ești acum. Chiar dacă ideea pare simplă, execuţia ei presupune o refacere completă a personalităţii, un fel de călătorie spre ţara promisă, iar asta nu e acelaşi lucru cu a face un salt scurt peste un râuleţ lat de 30 de centimetri.
Altfel spus, în momentul în care spargi zidul, nu respiri doar aer curat, de fapt treci frontiera spre ceva nou, adică treci cu totul prin acea spărtură. De aceea e atât de greu să faci acea spărtură, iar situaţia seamănă cu citatul din Biblie “e greu pentru o cămilă să treacă prin urechile unui ac”, cam așa ceva. Credeai că e destul să te lași de fumat sau să te apuci de Kung-Fu, așa cum te înscrii online la un curs şi dai Click/Send, dar de fapt situaţia e foarte diferită: te “înscrii” cu totul, așa cum un fotbalist se înscrie pe o traiectorie sau un șofer se înscrie pe o direcţie de mers, merge spre acea direcţie din toate puterile lui.
Iată de ce merită să mai faci un ultim efort. Poate că al 365-lea efort nu e doar “încă o încercare” spre momentul critic de basculare pe partea cealaltă, poate că este “tocmai” momentul critic care declanșează trecerea dincolo, de celalaltă parte a zidului, de celalaltă parte a vieţii.
Şi așa și este: de fapt tocmai momentul în care ești tentat să abandonezi e momentul în care vei câştiga dacă mai faci un singur efort. Acel ultim efort face cât toate celelalte eforturi reunite, e mai puternic şi mai meritoriu decât toate celelalte, pentru că este un efort în stadiul pur, cu ochii închiși, ca un taur care nu mai are decât transpiraţia și propria forţă, pentru că… mintea deja a abandonat. Nu mai are nici o putere. Şi tocmai pentru că mintea a abandonat deja, faci un efort în stadiul pur, cu ochii închişi dar cu inima larg deschisă: ceea ce, de fapt, trebuia să faci de la început.
Mintea e ca o lanternă, care vede departe în faţă, și zice “Acolo vreau să ajung”. Dar asta nu înseamnă că ai ajuns acolo! Doar inima face, de fapt, pasul. Şi deci, poţi să te amăgești că încerci zile întregi, ani întregi, când de fapt tu baţi pasul pe loc. De fapt doar te pregăteai.
Şi apoi vine clipa în care abandonezi complet lupta: ei bine e tocmai clipa în care trebuie să mai faci un efort, unul singur, cel prin care de data asta faci pasul, treci frontiera.
Adevăratul zid cu care ne luptăm e, de cele mai multe ori, în minte. Mintea pare un aliat fidel, dar înăuntrul ei se ascunde întotdeauna și un mare dușman, mai mult sau mai puţin inconştient. Iar în clipa în care abandonezi lupta, de fapt abandonezi și influenţa negativă a “părţii întunecate” a mintii. Aparent ești secat, nu mai ai nici o putere, dar de fapt ai exact puterea necesară, nici mai mult dar… nici mai puţin! pentru a te prăbuşi scurt, brutal, prăfuit şi fără urmă de aplauze, dincolo de spătura din zid: “Gata, am reuşit!”.
Publicat pe Lapunkt, 11 12 2013, aici.